classic poetry

OFFERTA A UNA TOMBA / OFFER TO A TOMB / OFRANDA LA UN MORMANT

POSTED IN classic poetry June 24, 2022

OFFERTA A UNA TOMBA / OFFER TO A TOMB / OFRANDA LA UN MORMANT


Dall’alto mi hai mostrato,
un po’ fuori della frana ruinosa di case,
un additare nero di cipressi
saettati attraverso l’azzurro
a custodire
i marmi bianchi del cimitero.
Ho pensato ad una tomba
che non ho mai veduta
e mi è sembrato
di deporvi in quell’istante,
con trepido cuore a fior di mani,
un vivo fascio
di garofani rossi.

ANTONIA POZZI


……………..

OFFER TO A TOMB


From above you showed me,
not far beyond the ruined landslide of houses,
a black pointing of cypresses
darted through the blue
to guard
the white marbles of the cemetery.
I thought of a grave
I’ve never seen
and it seemed to me
that in that instant I’d lay there
with a trembling heart in my hands,
a lively bundle
of red carnations.

……………..

OFERTA LA UN MORMANT


De sus mi-ai arătat,
nu departe de alunecarea ruinatoare a caselor,
un punct negru de chiparoși
sagetand azurul
ca un gardian
al marmurei albe a cimitirului.
M-am gândit la un mormânt
pe care nu l-am văzut niciodată
și mi s-a părut ca asez,
în acea clipa,
cu inima tremurândă in maini,
un mănunchi viu
de garoafe roșii.

trad. M. M. Biela

BELLEZZA / FRUMUSEŢE / BEAUTY

POSTED IN classic poetry June 23, 2022

BELLEZZA / FRUMUSEŢE / BEAUTY

Ti do me stessa,
le mie notti insonni,
i lunghi sorsi
di cielo e stelle – bevuti
sulle montagne,
la brezza dei mari percorsi
verso albe remote.

Ti do me stessa,
il sole vergine dei miei mattini
su favolose rive
tra superstiti colonne
e ulivi e spighe.

Ti do me stessa,
i meriggi
sul ciglio delle cascate,
i tramonti
ai piedi delle statue, sulle colline,
fra tronchi di cipressi animati
di nidi –

E tu accogli la mia meraviglia
di creatura,
il mio tremito di stelo
vivo nel cerchio
degli orizzonti,
piegato al vento
limpido – della bellezza:
e tu lascia ch’io guardi questi occhi
che Dio ti ha dati,
così densi di cielo –
profondi come secoli di luce
inabissati al di là
delle vette –


ANTONIA POZZI

………………

FRUMUSEŢE

Iti dau eu insami,
insomniacele mele nopți,
înghiţiturile lungi
de cer și stele – baute
pe munti,
briza mărilor calatoare
spre zari depărtate.

Iti dau eu insami,
soarele feciorelnic al dimineților mele
pe tarmuri fabuloase
printre coloanele vestigii
și măslini și spice.


Iti dau eu insami,
amiezile
pe geana cascadei,
apusurile
la poalele statuilor, pe dealuri,
printre trunchiuri de chiparoși insufletiti
de cuiburi –

Și tu primeste minunea
fapturii mele,
tremurul meu de tulpina
vie în cercul
orizonturilor,
înclinata vântului
limpede – al frumusetii:
și lăsa-ma să privesc acești ochi
pe care Dumnezeu ti i-a daruit,
atât de plini cu cer –
adânci precum veacuri de lumină
scufundati dincolo
de piscuri –

………………

BEAUTY

I give you myself,
my sleepless nights,
the long sips
of sky and stars – drunk
on the mountains,
the breeze of the seas traveled
towards distant dawns.

I give you myself,
the virgin sun of my mornings
on fabulous banks
between surviving columns
and olive trees and spikes.

I give you myself,
the afternoons
on the edge of the falls,
the sunsets
at the foot of the statues, on the hills,
among the trunks of cypresses animated
by nests –

And you welcome the wonder
of my being,
my trembling of a stem
living in the circle
of horizons,
bent in the limpid wind
– of beauty:
and you let me look at these eyes
that God gave you,
so dense with sky –
as deep as ages of light
sunk beyond
the peaks –

Painting: MIHAI CRISTE

trad. M. M. Biela

VOYUER INVOLONTARIO / INVOLUNTARY VOYUER / VOYUER INVOLUNTAR

POSTED IN classic poetry June 23, 2022

 

VOYUER INVOLONTARIO / INVOLUNTARY VOYUER / VOYUER INVOLUNTAR

E quando mi annoio può accadermi
di guardare con molta attenzione
l’oggetto che ho davanti
per esempio questo posacenere.
E mi sembra, rappresentandomelo
così ravvicinato, che mi nasca un
certo rapporto con ciò che osservo,
un non so che di sentimentale e di affettivo,
simile alla gratitudine o alla riconoscenza,
che finalmente me lo palesa come qualcosa
non più estraneo. Così benedico quel piattino
che raccoglie le ceneri senza spanderle in giro,
e mi fa tanta simpatia che quasi quasi
gli getterei un osso, un cioccolatino.
E così mi nascono affetti con gli oggetti.
Ora il posacenere mi farebbe soffrire
se venisse maltrattato o trascurato.
Per noia son diventato voyeur innamorato di tutto.
Coi sensi mai sazi di amore anche per ciò che l’occhio
detesta e sorvola. Ne soffro ma almeno non mi annoio.
Questo talvolta accade: inciampare in un
ciottolo e sentirsi pietra, punti da un rovo
divelto e divenire spine, poi foglia e nuvola.
E non solo per un gioco del sangue.


PIERO LO IACONO

Dipinto surrealista dell’artista rumeno MIHAI CRISTE, “Perpetuance of vice”


……………..

INVOLUNTARY VOYUER

And when I get bored it may happen
to look very carefully
the object in front of me
for example this ashtray.
And it seems so close to me, representing it
that a certain relationship
is born in me with what I observe,
an I do not know sentimental and affective,
similar to thankful or gratitude,
that finally reveals it to me as something
no longer a stranger. So I bless that saucer
who collects the ashes without spreading them around,
and it makes me so much sympathetic that almost almost
I’d throw it a bone, a chocolate.
And so I am born with affections with objects.
Now the ashtray would make me suffer
if it was mistreated or neglected.
Out of boredom I became a voyeur in love with everything.
With the senses never satiated with love even for what the eye
detests and overlooks. I suffer from it but at least I don’t get bored.
This sometimes happens: tripping over a
pebble and feeling like a stone, stung by a torn bramble
and becoming thorns, then leaf and a cloud.
And not just for a game of blood.


PIERO LO IACONO

Surrealist painting by the Romanian artist MIHAI CRISTE, “Perpetuance of vice”

……………..

VOYUER INVOLUNTAR

Și când mă plictisesc se poate întâmpla
să ma uit foarte atent
la obiectul din fața mea
de exemplu această scrumieră.
Și mi se pare, reprezentându-mi-o
atât de aproape, ca se naste in mine
o anumită relație cu ceea ce observ,
un nu stiu ce sentimental și afectiv,
similar cu multumirea sau recunoștința,
care, în cele din urmă mi-o dezvakuie ca pe ceva
ce nu mai este străin. Așa că binecuvântez farfuria aceea
care adună cenușa fără să o împrăștie,
și îmi provoaca atâta simpatie încât aproape
I-aș arunca un os, o ciocolată.
Și așa mă nasc cu afecțiune pentru obiecte.
Acum scrumiera m-ar face să sufăr
dacă ar fi maltratată sau neglijată.
Din plictiseală am devenit un voyeur îndrăgostit de toate.
Cu simțurile niciodată săturate de dragoste chiar și pentru ceea ce ochiul
detesta și trece cu vederea. Sufar de ea dar cel putin nu ma plictisesc.
Asta se întâmplă uneori: împiedicarea de o
pietricica și sa te simti ca o piatră, înțepat de un mărăcinis
sfasiat și devenit spini, apoi frunză și un nor.
Și nu doar pentru un joc de sânge.


PIERO LO IACONO

Pictura suprarealistă a artistului român MIHAI CRISTE, „Perpetuarea viciului”

 

trad. M. M. Biela

LA CASA DEI DOGANIERI / THE CUSTOMS HOUSE / CASA VAMESILOR

POSTED IN classic poetry June 22, 2022

LA CASA DEI DOGANIERI / THE CUSTOMS’ MEN HOUSE / CASA VAMESILOR


Tu non ricordi la casa dei doganieri
sul rialzo a strapiombo sulla scogliera:
desolata t’attende dalla sera
in cui v’entrò lo sciame dei tuoi pensieri
e vi sostò irrequieto.

Libeccio sferza da anni le vecchie mura
e il suono del tuo riso non è più lieto:
la bussola va impazzita all’avventura.
e il calcolo dei dadi più non torna
Tu non ricordi; altro tempo frastorna
la tua memoria; un filo s’addipana.

Ne tengo ancora un capo; ma s’allontana
la casa e in cima al tetto la banderuola
affumicata gira senza pietà.
Ne tengo un capo; ma tu resti sola
né qui respiri nell’oscurità.

Oh l’orizzonte in fuga, dove s’accende
rara la luce della petroliera!
Il varco è qui? (Ripullula il frangente
ancora sulla balza che scoscende …)
Tu non ricordi la casa di questa
mia sera. Ed io non so chi va e chi resta.


EUGENIO MONTALE

………………..

THE CUSTOMS’ MEN HOUSE


You don’t remember the customs’ men house
on the rise overlooking the cliff:
it’s been waiting for you ever since in grief
since the night when your thoughts swarmed in
and restlessly they’ve hovered within.

The south wind’s been lashing the old walls for years
and your laughter is no longer gay:
the compass for adventure goes mad, astray.
and no more don’t add up the numbers of dice.
You do not remember; other times
derail your memory; and a thread unravels.

I still hold one end; but the house moves away,
on top of the roof the weather-vane smoke-grey
mercilessly is spinning.
But you are alone, I hold one end
you’re not here to breathe, not in the shade.

Oh the fleeing horizon, where
the tanker’s light blinks rare!
Is here the way forward? (the tide still insists
on the ravine that subsides…)
You don’t remember the house of that night, therefore
who goes and who stays I don’t know anymore.

 

………………..

CASA VAMESILOR


De casa vamesilor nu iti amintesti,
de pe ‘nălțimea cu vedere inspre stâncă:
dezolata te-așteaptă inca
din noaptea-n care roiul gândurilor tale a venit
și-acolo s-a oprit neliniștit.

Vantul de sud bate de ani de zile vechile ziduri
si râsul tău fericit nu mai rasuna:
Busola se transforma nebuna-n aventuri
iar numerele zarurilor nu se mai aduna.
Nu-ți amintești; alt timp iti infrana
memoria; un fir se deapana.

Inca mai tin un capat; dar se indepărtează
casa si pe acoperis girueta
afumata se-nvarte nemiloasa.
Un capat tin; dar tu solitara-mi esti vesnic
nici aici nu respiri, nici in intuneric.

O, orizontul fugar, unde lumina
petrolierului clipeste rar!
Este poarta aici? (valul inca loveste
in rapa care se prabuseste…)
Nu-ți amintești casa din acea noapte-a mea.
Și nu știu cine-o merge și oare cine-o sta.

 

trad. M. M. Biela

BESARSE, MUJER / SA TE SARUTI, FEMEIE / KISSING, WOMAN

POSTED IN classic poetry June 21, 2022

BESARSE, MUJER / SA TE SARUTI, FEMEIE / KISSING, WOMAN

Besarse, mujer,
al sol, es besarnos
en toda la vida.
Asciende los labios,
eléctricamente
vibrantes de rayos,
con todo el furor
de un sol entre cuatro.

Besarse a la luna,
mujer, es besarnos
en toda la muerte:
descienden los labios,
con toda la luna
pidiendo su ocaso,
del labio de arriba,
del labio de abajo,
gastada y helada
y en cuatro pedazos.

MIGUEL HERNANDEZ

…………..

SA NE SARUTAM, FEMEIE

Sa ne sărutam, femeie
la soare, inseamna să ne sărutam
toată viața.
Salta buzele,
electric
vibrande de fulgere,
cu toată furia
unui soare-ntre patru.

Sa ne sărutam la luna,
femeie, inseamna să ne sărutam
toata moartea:
coboară buzele,
cu toată luna
cerându-si apusul,
de la buza de sus,
de la buza de jos,
obosite și înghețate
și în patru bucăți.

…………..

KISSING, WOMAN

Kissing, woman
in the sun, means to kiss
in all life.
Ascend the lips,
electrically
vibrant with lightning,
with all the fury
of a sun among four.

Kissing in the moon,
woman, means to kiss
in all death:
descend the lips,
with the whole moon
asking for its sunset,
from the lip above,
from the lip below,
worn and frozen
and in four pieces.


trad., M. M. Biela

SILBO DE LA LLAGA PERFECTA / FLUIERATUL RANII PERFECTE / THE WHISTLING OF THE PERFECT SORE

POSTED IN classic poetry June 21, 2022

SILBO DE LA LLAGA PERFECTA / FLUIERATUL RANII PERFECTE / THE WHISTLING OF THE PERFECT SORE

Ábreme, amor, la puerta
de la llaga perfecta.
Abre, amor mío, abre
la puerta de mi sangre.
Abre, para que salgan
todas las malas ansias.
Abre, para que huyan
las intenciones turbias.
Abre, para que sean
fuentes puras mis venas,
Mis manos cardos mondos,
pozos quietos mis ojos.
Abre, que viene el aire
de tus palabras… ¡Abre!
Abre, amor, que ya entra…
¡Ay!
Que no se salga… ¡Cierra!

………………


Fluieratul rănii perfecte

Deschide-mi usa, iubite
usa ranii absolute.
Deschide, dragoste, frange
ușa pentru al meu sange.
Deschide, spre a goni
toate poftele impure.
Deschide, pentru-a iesi
si dorintele obscure.
Deschide, pentru a fi
venele-mi izvoare pure ,
mâinile-mi sunt maracini,
ochii mi-s mute fântâni,
Deschide, spre mine vine
aerul vorbei din tine!
Vine, iubire, deschide!…
Oh!
Spre-a nu iesi… Închide!

………………

The whistling of the perfect sore

Open to me, love, the door
of the perfect sore.
Open, my love, with a thud
the door of my blood.
Open, so they go astray
all the evil cravings.
Open, so they run away
all murky intentions.
Open, that my veins may be
springs so pure in spells
thistles are my hands, and see
my eyes are still wells.
Open, the air of your words
comes, to you it flows…!
Open, love, let it inside…
Oh!
Don’t let it out… Close!

 

trad. M. M. Biela

UNENDING LOVE / IUBIRE FARA SFARSIT

POSTED IN classic poetry June 19, 2022

 

UNENDING LOVE / IUBIRE FARA SFARSIT

I seem to have loved you in numberless forms, numberless times…
In life after life, in age after age, forever.
My spellbound heart has made and remade the necklace of songs,
That you take as a gift, wear round your neck in your many forms,
In life after life, in age after age, forever.

Whenever I hear old chronicles of love, its age-old pain,
Its ancient tale of being apart or together.
As I stare on and on into the past, in the end you emerge,
Clad in the light of a pole-star piercing the darkness of time:
You become an image of what is remembered forever.

You and I have floated here on the stream that brings from the fount.
At the heart of time, love of one for another.
We have played along side millions of lovers, shared in the same
Shy sweetness of meeting, the same distressful tears of farewell-
Old love but in shapes that renew and renew forever.

Today it is heaped at your feet, it has found its end in you
The love of all man’s days both past and forever:
Universal joy, universal sorrow, universal life.
The memories of all loves merging with this one love of ours –
And the songs of every poet past and forever.


RABINDRANATH TAGORE

…………………

IUBIRE FĂRĂ SFÂRȘIT

Se pare că te-am iubit în nenumărate forme, de nenumărate ori…
Viață după viață, vârstă după vârstă, pentru totdeauna.
Inima mea vrăjită a făcut și refăcut colierul de cântece,
Pe care tu îl iei ca pe un dar și îl porți la gât în multiplele tale forme,
Viață după viață, vârstă după vârstă, pentru totdeauna.

Ori de câte ori aud cronici vechi de dragoste, durerea ei de veacuri,
Povestea ei veche de a fi despărțiți sau împreună.
Când privesc indelung trecutul, în cele din urmă apari tu,
Imbrăcată în lumina unei stele polare care străpunge întunericul timpului:
Tu devii o imagine a ceea ce este amintit pentru totdeauna.

Tu și cu mine am plutit aici pe pârâul care aduce de la izvor.
În inima timpului, dragostea unuia pentru altul.
Ne-am jucat alături de milioane de îndrăgostiți, am împărțit aceeași
timidă dulceață a întâlnirii, aceleași lacrimi de adio îndurerate…
Iubire veche dar în forme ce se înnoiesc și se înnoiesc mereu.

Azi e îngrămădită la picioarele tale, și-a găsit sfârșitul în tine
Iubirea tuturor zilelor omului deopotrivă trecute și veșnice:
Bucuria universală, durerea universală, viața universală.
Amintirile tuturor iubirilor care se contopesc cu această unică iubire a noastră –
Și cântecele tuturor poeților trecuți și veșnici.

trad. M. M. Biela

CERCA DEL AQUA TE QUIERO LLEVAR / NEAR THE WATER I WANT TO BRING THEE / APROAPE DE APA AS VREA SA TE-ADUC

POSTED IN classic poetry June 17, 2022

CERCA DEL AQUA TE QUIERO LLEVAR / NEAR THE WATER I WANT TO BRING THEE / APROAPE DE APA AS VREA SA TE-ADUC


Cerca del agua te quiero llevar,
porque tu arrullo trascienda del mar.

Cerca del agua te quiero tener,
porque te aliente su vívido ser.

Cerca del agua te quiero sentir,
porque la espuma te enseñe a reír.

Cerca del agua te quiero, mujer,
ver, abarcar, fecundar, conocer.

Cerca del agua perdida del mar,
que no se puede perder ni encontrar.


MIGUEL HERNANDEZ

…………….

NEAR THE WATER I WANT TO BRING THEE

Near the water I want to bring thee,
because your murmur transcends the sea.

Near the water to keep you I want,
for its vivid being makes you brave and blunt.

Near the water to feel you enough,
because the foam teaches you to laugh.

Near the water, woman, I’d like so
to see you, to hold you, to posed, to know.

Near the lost water of the sea proud,
that ever cannot be lost neither found.


………………..

APROAPE DE APA AS VREA SA TE-ADUC

Aproape de apă sa te-aduc as vrea,
căci murmurul tau transcende marea.

Aproape de apă sa te tin o viata,
căci ființa-i vie te face-ndrazneata.

Aproape de apă să te simt as tinde,
pentru că spuma te învață a rade.


Aproape de apa, femeie,-as dori
a te vedea, cuprinde, a te-avea, a te sti.

Aproape de apa pierdută a mării,
ce nu poti vreodata s-o lasi uitarii.


trad. M. M. Biela

ESEMPI / EXEMPLE / EXAMPLES

POSTED IN classic poetry June 16, 2022

ESEMPI / EXEMPLE / EXAMPLES

Anima, sii come il pino:
che tutto l’inverno distende
nella bianca aria vuota
le sue braccia fiorenti
e non cede, non cede,
nemmeno se il vento,
recandogli da tutti i boschi
il suono di tutte le foglie cadute,
gli sussurra parole d’abbandono;
nemmeno se la neve,
gravandolo con tutto il peso
del suo freddo candore,
immolla le fronde e le trae
violentemente
verso il nero suolo.
Anima, sii come il pino:
e poi arriverà la primavera
e tu la sentirai venire da lontano,
col gemito di tutti i rami nudi
che soffriranno, per rinverdire.
Ma nei tuoi rami vivi
la divina primavera avrà la voce
di tutti i più canori uccelli
ed ai tuoi piedi fiorirà di primule
e di giacinti azzurri
la zolla a cui t’aggrappi
nei giorni della pace
come nei giorni del pianto.
Anima, sii come la montagna:
che quando tutta la valle
è un grande lago di viola
e i tocchi delle campane vi affiorano
come bianche ninfee di suono,
lei sola, in alto, si tende
ad un muto colloquio col sole.
La fascia l’ombra
sempre più da presso
e pare, intorno alla nivea fronte,
una capigliatura greve
che la rovesci,
che la trattenga
dal balzare aerea
verso il suo amore.
Ma l’amore del sole
appassionatamente la cinge
d’uno splendore supremo,
appassionatamente bacia
con i suoi raggi le nubi
che salgono da lei.
Salgono libere, lente
svincolate dall’ombra,
sovrane
al di là d’ogni tenebra,
come pensieri dell’anima eterna
verso l’eterna luce.

 

ANTONIA POZZI

Antonia Pozzi, Pasturo 10 Aprile 1931

…………………

EXEMPLE

Suflete, fii precum pinul:
care toată iarna își întinde
brațele înfloritoare
în vazduhul alb și gol
și nu cedează, nu cedează,
nici dacă vântul,
aducându-i din toate pădurile
sunetul tuturor frunzelor căzute,
îi șoptește cuvinte de abandon;
nici dacă zăpada,
împovărându-l cu toată greutatea
albului ei rece,
îmbibă frunzele și le taraste
cu violență
spre negrul pământ.
Suflete, fii precum pinul;
și atunci va veni primăvara,
și-o vei simti venind de departe,
cu geamatul tuturor ramurilor goale
care vor suferi, spre-a înverzi.
Dar în ramurile tale vii,
primavara divina va avea glasul
celor mai cântătoare pasari,
iar la picioarele tale
bulgarele de care te agăți
în zilele de liniste
precum în zilele de plâns
va înflori cu primule si zambile albastre.
Suflete, fii precum muntele:
care atunci când toată valea
este un mare lac de violete
și atingerile clopotelor ies
ca nuferi albi ai sunetului,
el singur, în înălțime, se intinde
la o discutie mută cu soarele.
Umbra il invaluie
din ce in ce mai strans
și pare, în jurul frunții sale înzăpezite,
un păr greu
care-l rastoarna,
care-i impiedica saltul aerian
spre iubirea lui.
Dar dagostea soarelui
il înconjoara cu pasiune,
de-o splendoare supremă,
saruta patimas
cu razele sale norii
care se ridică din el.
Ei se ridica liberi, incet
eliberati de umbră,
suverani
dincolo de orice întuneric,
precum gândurile sufletului etern
catre lumina vesnica.


…………………


EXAMPLES

Soul, be like the pine:
that all winter long stretches
its flourishing arms
in the empty white air
and does not yield, does not yield,
not even if the wind,
bringing to him
the sound of all the fallen leaves
from all the woods,
whispers to him words of abandonment;
not even if the snow,
burdening him with all the weight
of its cold whiteness,
soaks the leaves and drags them
violently
towards the black ground.
Soul, be like the pine:
and then spring will come,
and you will feel it coming from afar,
with the groaning of all the bare branches
that will suffer, to be green again.
But in your living branches
the divine spring will have the voice
of all the most songful birds,
and at your feet the clod
to which you cling
in the days of peace
as in the days of weeping
will blossom
with primroses and blue hyacinths.
Soul, be like the mountain:
that when the whole valley
is a great lake of violets
and the touches of the bells emerge
like white water lilies of sound,
he alone, above, tends
to a silent conversation with the sun.
The shadow wraps him
closer and closer
and it seems, around his snowy forehead,
a heavy hair
that overturns him,
preventing him
from leaping airily
towards his love.
But the sun’s love
passionately encircles him
with a supreme splendour,
passionately kisses
with its rays the clouds
that rise from him.
They ascend free, slow,
free of shadow, sovereign
beyond all darkness,
like thoughts of the eternal soul
towards the eternal light.


trad. M. M. Biela

COSA FAI SEDUTO SULLA PORTA DI CASA / WHAT ARE YOU DOING SITTING ON THE DOORSTEP / CE FACI STAND IN PRAG

POSTED IN classic poetry June 13, 2022

COSA FAI SEDUTO SULLA PORTA DI CASA / WHAT ARE YOU DOING SITTING ON THE DOORSTEP / CE FACI STAND IN PRAG

Cosa fai seduto sulla porta di casa
come un sorvegliante di orizzonti?
Sto badando al tramonto.
Pregusto quest’ora scorsoia.
I suoi ultimi suoni arancio e d’uva.
Quest’alcol incerto tra l’acqua e il vino.
E ho il trasalimento
di questa radenza di luce.
Il rarefarsi di questa erranza.
L’occhio si sfinisce d’ammirare.
Sicuro di non avere sciupato il tempo.
Il giorno muore senza destare stupore.
Mentre il suo aroma si sperde e lo perdo
da quest’angolo e mezzo di passaggio.
Ho accompagnato un eucalipto al suo posto.
Senti stormisce l’occidente
stremato al divenire.
Senti che fioriture danno i crepuscoli.
Rinasco camminando con questi addii
che si allontanano creando dei mondi.


PIERO LO IACONO

……………….

WHAT ARE YOU DOING SITTING ON THE DOORSTEP

What are you doing sitting on the doorstep
like a guardian of horizons?
I am watching the sunset.
I long for this last hour.
Its last orange and grape sounds.
This uncertain alcohol between water and wine.
And I have the wince
of this radiance of light.
The rarefaction of this wandering.
The eye is exhausted with admiration.
Sure that I have not wasted the time.
The day dies without arousing astonishment.
While its aroma dissipates and I lose it
from this corner and a half of passage.
I accompanied an eucalyptus in its place.
Feel the west rustling
exhausted by becoming.
Feel what blooms the twilights give.
I am reborn walking with these farewells
that recede creating worlds.

……………….

CE FACI STAND IN PRAG

Ce faci stând în prag
ca un supraveghetor al orizonturilor?
Privesc apusul.
Aștept cu nerăbdare această ultimă oră.
Cele mai recente sunete de portocale și struguri.
Acest alcool incert între apă și vin.
Și sunt surprins
de asta strălucire a luminii.
Rarefierea acestei rătăciri.
Ochiul este obosit de admiratie.
Sigur că nu am pierdut timpul.
Ziua moare fără să trezească uimire.
În timp ce aroma i se risipeste și eu o pierd
din acest colţ şi jumătate de trecere.
Am însoțit un eucalipt la locul lui.
Simti Occidentul fosnind
epuizat intru devenire.
Simți ce flori dau amurgurile.
Renasc mergând cu aceste “rămas-bun”
care pleacă creând lumi.

trad. M. M. Biela

Loading