Romanian

MIHAI EMINESCU, the greatest Unknown Romantic of Europe

POSTED IN Romanian January 15, 2022

MIHAI EMINESCU, the greatest Unknown Romantic of Europe…15.01.1850 – 15.06.1889


GLOSSA

Days go past, and days come still,
All is old and all is new,
What is well and what is ill,
You imagine and construe
Do not hope and do not fear,
Waves that leap like waves must fall;
Should they praise or should they jeer,
Look but coldly on it all.

Things you’ll meet of many a kind,
Sights and sounds, and tales no end,
But to keep them all in mind
Who would bother to attend?…
Very little does it matter,
If you can yourself fulfill,
That with idle, empty chatter
Days go past and days come still.


Little heed the lofty ranging
That cold logic does display
To explain the endless changing
Of this pageantry of joy,
And which out of death is growing
But to last an hour or two;
For the mind profoundly knowing
All is old and all is new.


As before some troupe of actors,
You before the world remain;
Act they Gods, or malefactors,
‘Tis but they dressed up again.
And their loving and their slaying,
Sit apart and watch, until
You will see behind their playing
What is well and what is ill.


What has been and what to be
Are but of a page each part
Which the world to read is free.
Yet who knows them off by heart?
All that was and is to come
Prospers in the present too,
But its narrow modicum
You imagine and construe.


With the selfsame scales and gauges
This great universe to weigh,
Man has been for thousand ages
Sometimes sad and sometimes gay;
Other masks, the same old story,
Players pass and reappear,
Broken promises of glory;
Do not hope and do not fear.


Do not hope when greed is staring
O’er the bridge that luck has flung,
These are fools for not despairing,
On their brows though stars are hung;
Do not fear if one or other
Does his comrades deep enthral,
Do not let him call you brother,
Waves that leap like waves must fall.


Like the sirens’ silver singing
Men spread nets to catch their prey,
Up and down the curtain swinging
Midst a whirlwind of display.
Leave them room without resistance,
Nor their commentaries cheer,
Hearing only from a distance,
Should they praise or should they jeer.


If they touch you, do not tarry,
Should they curse you, hold your tongue,
All your counsel must miscarry
Knowing who you are among.
Let them muse and let them mingle,
Let them pass both great and small;
Unattached and calm and single,
Look but coldly on it all.


Look but coldly on it all,
Should they praise or should they jeer;
Waves that leap like waves must fall,
Do not hope and do not fear.
You imagine and construe
What is well and what is ill;
All is old and all is new,
Days go past and days come still.


MIHAI EMINESCU

Translated by
CORNELIU M. POPESCU ( 1958 – 1977)

CONTRASTE / CONTRASTS

POSTED IN Romanian January 15, 2022

CONTRASTE / CONTRASTS

Un om e cald şi altul este rece,
Un tren sosi şi altul o să plece,
Doi ochi sunt trişti şi nu au nicio vină
Că alţi doi ochi fugiră de lumină.

Un suflet iartă, altul se răzbună,
Un gând aduce soare sau furtună,
Un om iubeşte, altul îl sfidează,
În noi e zi, în noi se înnoptează.

O mână strânge, alta dăruieşte,
Un om oferă, altul îl răneşte,
O viaţă-ncepe, alta se sfârşeşte,
Un ceas a stat şi altul ne vorbeşte.

O mamă râde şi o alta plânge,
Un vis se naşte, altul se va frânge,
Un om învaţă, altul nu ia seamă,
O faptă e curaj şi alta-i teamă.

Un trup e umbră, altul e credinţă,
Un gest e laş şi altul e voinţă,
Un vers nu e nimic sau este artă,
O viaţă-i de valoare sau deşartă.

Un dor e taină, altul e durere,
Un foc e neputinţă sau putere,
Un om trăieşte, altul doar există,
O lacrimă zâmbeşte ori e tristă.

O vârstă-i număr sau înţelepciune,
Un loc e beznă, altul rugăciune,
Un om e gol sau este de valoare,
O dragoste se naşte, alta moare.

Doi ochi sunt trişti şi nu au nicio vină
Că alţi doi ochi fugiră de lumină.
Un om e cald şi altul este rece,
Nimic nu-i permanent şi totul trece.

ALEXANDRA MIHALACHE

…………….

CONTRASTS

One man is warm, another is detached,
One train arrives, another is dispatched,
Two eyes are sad and have no blame
That other two eyes flee from the light’s flame.

One soul forgives, another vengeance seaks,
One thought brings sunshine or storm peaks,
One man can love, another one can mock,
In us is day, in us it’s getting dark.

One hand just takes, another one just gives,
One man just offers, another mischiefs,
One life begins, another one ends thus,
One clock stood still, another speaks to us.

One mother laughs and another one cries,
One dream is born and another one dies,
One man gains knowledge, another-is unread,
One deed is courage, another is dread.

One body is shadow, another is creed,
One act is cowardly, one else is deed,
A verse is either nothing or art’s pain,
A life is either value or in vain.

One longing’is mystery, another blight,
One fire is helplessness or might,
One man lives, other only exists,
A tear smiles or is sad to bits.

An age is number or a wisdom bearer,
One place is gloom, another one is prayer,
A man is either empty or is worth,
One love is born, another dies at birth.

Two eyes are sad and have no blame
That other two eyes flee from the light’s flame.
One man is warm, another is detached,
Nothing will last and all by time is snatched.


traducere, M. M. Biela

MARIN SORESCU

POSTED IN Romanian December 23, 2021

MARIN SORESCU (29.02.1936-8.12.1996)

1. Contabilitate


Vine o vreme
Când trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.


Câteva momente când era sa fim fericiti,
Câteva momente când era sa fim frumosi,
Câteva momente când era sa fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos
Pe care l-am trait.


O femeie pe care am iubit-o
Si cu aceeasi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.


Un sfert de an de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere
A caror întelepciune am eliminat-o treptat.
Si, în sfârsit, o soarta
Si cu înca o soarta (de unde-o mai fi iesit?)
Fac doua (Scriem una si tinem una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi).

 

 


Accountancy


There comes a time
When we must draw
A black line
beneath ourselves
And do the math.


A few moments
When we fell just short of being happy,
A few moments
when we fell just short of being beautiful,
A few moments
when we fell just short of being brilliant
We met a couple of times
with some mountains, with some trees, with some waters
(Where could they be now? Are they still alive?)
All these make for a bright future
One we have lived.


A woman we loved
And the same woman
who didn’t love us back
Add up to zero.


A quarter of the study years
Make for several billion fodder words,
The wisdom of which we’ve slowly done away with.
And, finally, one fate
plus another fate (where did this one come from?)
Add up to two (one we write down and one we safe,
Maybe, who knows,
there is also an afterlife).

 

 

2. Ceva ca rugăciunea


Nu știu ce am,
Că nu dorm când dorm
Nu știu ce am,
Că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.


Nu știu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Când merg.


Nu știu ce am,
Că stând pe loc
Sunt, hăt, departe.


Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Și cu ce fel de saliva
Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?


De nu știu ce am
Că exist,
Nu știu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe tine.

 

 

 


Something like a prayer


I don’t know what I have,
For I don’t sleep when I sleep
I don’t know what I have,
For I’m not awake,
When I’m awake.


I don’t know what I have,
for I’m getting anywhere,
When I go.


I don’t know what I have,
For sitting still
I’m way far away.


Lord, of what kind of clay
did you take me in your warm hands?
And with what kind of spittle
did you mix and knead my clay?


So, I don’t know what I have
For I exist,
I do not know what I have
For I have nothing left,
But you.

 

 

 


3. Tablouri


Toate muzeele se tem de mine,
Fiindcă de câte ori stau o zi-ntreagă
În fața unui tablou,
A doua zi se anunță
Dispariția tabloului.


În fiecare noapte sunt prins furând
Într-o altă parte a lumii,
Dar mie nici nu-mi pasă
De gloanțele ce-mi șuieră pe la ureche,
Și de câinii lup care-mi cunosc acum
Mirosul urmelor
Mai bine decât îndrăgostiții
Parfumul iubitei.


Vorbesc tare cu pânzele ce-mi primejduiesc viața,
Le-agăț de nori și de copaci
Și mă dau înapoi să am perspectivă.
Cu maeștrii “italieni” poți să legi ușor o conversație.


Ce gălăgie de culori!
Și din cauza asta
Cu ei sunt foarte repede prins,
Văzut și auzit de la distanță,
Parcă aș duce-n brațe papagali.


Cel mai greu se fură Rembrandt:
Întinzi mâna și dai de-ntuneric –
Te-apucă groaza, oamenii lui nu au trupuri,
Ci numai ochi închiși în beciuri întunecoase.


Pânzele lui Van Gogh sunt nebune,
Se-nvârtesc și se dau peste cap,
Și trebuie să ții bine de ele
Cu amândouă mâinile,
Că sunt supte de-o forță din lună.


Nu știu de ce Bruegel mă face să plâng,
El nu era mai bătrân decât mine,
Dar i s-a spus bătrânul,
Fiindcă pe toate le știa când a murit.


Și eu caut să-nvăț de la el,
Dar nu pot să-mi țin lacrimile,
Care-mi curg pe ramele lui de aur
Când fug cu anotimpurile la subsuoară.


Cum vă spuneam, în fiecare noapte
Fur câte un tablou
Cu o dexteritate de invidiat,
Drumul fiind însă foarte lung.


Sunt prins până la urmă,
Și ajung acasă noaptea târziu,
Obosit și sfâșiat de câini,
Tinând în mână o reproducere ieftină.

 

 


Paintings


All museums are afraid of me,
Because every time I sit a whole day
In front of a painting
The next day it is announced
The painting’s disappearance.


Every night I’m caught stealing
In another part of the world,
But I don’t even care
About the bullets hissing towards my ear,
And the police dogs who know by now
The scent of my traces,
Better than the lovers
The perfume of their beloved.


I talk out loud to the canvases that endanger my life,
I hang them from clouds and trees,
And I step back for some perspective.
One can easily engage a conversation with the “Italian” masters.


What a turmoil of colors!
That’s why I’m caught
Very quickly with them,
Seen and heard from a distance
As if I had a parrot in my arms.


The hardest to steal is Rembrandt:
Stretch out a hand and you touch the darkness —
You’re terrified, his men don’t have bodies,
Just closed eyes in dark cellars.

 

Van Gogh’s canvases are insane,
They twirl and turn upside down,
And you must hold them tight
With both hands,
For they are sucked by a force from the moon.


I don’t know why Breughel makes me want to cry.
He wasn’t any older than me,
But they called him the old man
Because he knew it all when he died.


I also try to learn from him
But I can’t stop my tears
That flow over his golden frames
When I run off with the seasons under my armpit.


Like I was telling you, every night
I steal one painting
With enviable dexterity.
Yet the road being very long


I’m caught in the end
And I get home late at night
Tired and torn by dogs
Holding a cheap forgery in my hands.

 

 

 

 

 

4. Ctitorie


Așa cum stai,
Dreaptă,
Cu brațele moi
Pe pîntecul plin,
Pari o veche soție de voievod
tinîndu-și ctitoria.


Și parc-aud un glas
Venind de dincolo
De dispariția materiei:


“Noi, Ion și Ioana,
Cu puterile noastre
Am durat acest sfînt
Copil
Întru veșnica pomenire
A acestui soare
Și-a acestui pămînt.”

 

 

 


Creation


As you stand,
Right,
With your soft arms
On the full belly,
You look like an old voivode’s wife
Holding its creation.


And I can hear a voice
Coming from beyond
The disappearance of matter:


“We, Ion and Ioana,
With our powers
We created this sacred
Child
In the eternal remembrance
Of this sun
And of this land.”

 

 

 

 

5. Scara la cer


Un fir de paianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.


În fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos.
Mi se trimite si
Scara la cer – zic,


Mi se arunca de sus.


Desi am slabit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc ca trupul meu
Este totusi prea greu
Pentru scara asta delicata.


– Suflete, ia-o tu înainte.
Pas! Pas!

 

 

 

Ladder to Heaven


A spider’s thread
Is hanging from the ceiling.
Just above my bed.


Every day I notice it
How it’s lowering more and more.
I’ve been offered even
Ladder to heaven – I say,


It is thrown to me from above.


Although I’ve lost awfully weight
I’m only the ghost of who I was
I think that my body
It’s still too heavy
For this delicate ladder.


“Soul you, go ahead, you first.”
Hush! Hush!

 

 

 

 


6. Am zarit lumina


Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Sănătoşi? Voinici?


Cum o mai duceţi cu fericirea?


Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.


Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.


Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.


O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.

 

 

 


I glimpsed light


I glimpsed light on Earth
And so, I was born too
To see how you’re doing.
Healthy? Strong?
What about happiness?

Thank you, don’t answer.
I have no time for answers,
I barely have time to ask questions.

But I like it here,
It’s warm, it’s nice
And there’s so much light that
The grass grows.

And that girl, look,
She’s looking at me with her soul…
No, my dear, don’t bother to love me.

I’ll sip a black coffee, yet
Made by you.
I like it for you know how to make it
Bitter.

 


traducere, M. M. Biela

 

 

 

NICHITA STANESCU

POSTED IN Romanian December 23, 2021

NICHITA STANESCU (31.03.1933-13.12.1983)


1. Aceasta tara de vis

Când se va sfârsi asfaltul drumului
trupul meu si trupul tau se vor face asfalt
ca sa nu ramâna necalatorita
aceasta tara de vis.

Când vor cadea frunzele pomului,
când se va vesteji iarba câmpului,
pletele mele si pletele tale
se vor asterne pe câmpuri
ca sa nu ramâna înfrigurata
aceasta tara de vis.

Când vor seca izvoarele
si când ploile vor pleca în sus
eu si cu tine ne vom tine de mâna
si vom plânge, vom plânge
ca sa nu ramâna vaduvita de tristete
aceasta tara de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncati
de gura mortii,
când ciorile negre
si pescarusii albi
vor fi mistuiti în gusa aerului,
eu si cu tine vom fi
câine si cal
iepure si cioara,
dar mai ales vom fi
pescarusul cel alb
ca sa nu ramâna
fara diadema de carne vie
aceasta tara de vis.

 


This country of dream

When the asphalt of the road will end
my body and your body will become asphalt
so as not to remain untraveled
this country of dream.

When the leaves of the tree will fall,
when the grass of the field will wither,
my tresses and your tresses
will lie down in the fields
so as not to get cold
this country of dream.

When the springs will dry up
and the rains will go upwards
you and I will hold hands
and we will weep, we will weep
so as not to be widowed of sorrow
this country of dream.

When the dogs will die,
when the horses will perish,
when the rabbits will be eaten
by the mouth of death,
when black crows
and white seagulls
will be consumed by the dewlap of the air,
you and I will be
dog and horse
rabbit and crow,
but most of all we will be
the white seagull
so as not to remain
without live flesh diadem
this country of dream.

 


2. Un poem spre aducere aminte


Atâta să nu uitați:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.


Atâta să nu uitați
că el a băut cu gura lui, –
că avea piele
îmbrăcată în ștofă.


Atât să nu uitați, –
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină


Atât să uitați! Numai atât, –
că El a trăit,
înaintea noastră…
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitați!

 

 

 

A poem to remember


Only this do not forget:
that he was a living man,
alive,
Tangible by hand.


Only this do not forget
that he drank with his mouth, –
that he had skin
dressed in cloth.


Only this do not forget, –
that he could have stayed
at the table with us,
at the Last Supper’s table


Only this do forget! Only this, –
that He lived,
before us…
Only this,
on my knees, I beg of you, forget!

 

 

 

3. Sa ninga peste noi


Să ningă peste noi cu miei doar astăzi
Să ningă inima în noi
Noi niciodată nu am fost noroi
O spun şi mieii care ning pe noi
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
Care mi l-ai făcut pe Iezus chiar din flori
Ce zici că ninge mieii peste noi
Ce zici că ninge mieii peste seară
Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi?

 

 

Let it snow on us


Let it snow on us with lambs only today
Let our heart snow inside us
We have never been mudded thus
So do say the lambs that snow over us
Oh, sweet, you, virgin, way too sweet
Who made my Jesus out of blessed fruit
What do you say that lambs snow over us
What do you say that lambs snow in zenith
And that on snow we both snow today?

 

 

 

4. Pean


Nu trebuie înţelese sentimentele, –
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii, –
ei trebuie să fie mâncaţi.
Nu trebuie înţelese florile, –
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea, –
lăsaţi-o pe ea singură;
nu-i faceţi ramură din inima voastră,
nu-i beţi cu respirarea voastră aerul,
aerul de sub aripă…
Nu trebuie mai ales să înţelegem, –
trebuie mai ales să fim;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.

 

 

Paean


Feelings mustn’t be understood, –
they must be lived.
Pigs mustn’t be understood, –
they must be eaten.
Flowers mustn’t be understood, –
they must be smelled.
The bird mustn’t be understood, –
leave her alone:
don’t make her branche from your heart,
don’t drink with your breath her air,
the air beneath her wings…
We mustn’t especially understand, –
we must especially be.
but especially we must have been,
indeed, especially must have been.

 

 

5. De dragoste


Ea sta plictisita si foarte frumoasa
parul ei negru este suparat
mâna ei luminoasa
demult m-a uitat, –
demult s-a uitat si pe sine
cum atirna pe ceafa scaunului.


Eu mă inec în lumine
si scrisnesc în crugul anului.
Ii arat dintii din gura,
dar ea stie ca eu nu rid,
dulcea luminii faptura
mie, pe mine mă infatiseaza pe când
ea sta plictisita si foarte frumoasa
si eu numai pentru ea traiesc
în lumea fioroasa
de sub ceresc.

 

 

Of love


She sits bored and very beautiful
her dark hair is upset
her arm so lightful
for ages about me would forget, –
for ages about herself she’d forget
as it hangs over the back of the chair.


I am drowning in the lights’ velvet
grinding my teeth in the rotation of the year.
I show her my mouth’s teeth,
but she knows that I do not smile,
the sweet creature of lights bequeath
mirrors myself to me, while
she sits bored and very beautiful
and I live for her only
in this world, truly awful
under the heaven holy.

 

 

 


6. Evocare


Ea era frumoasa ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatra proaspat sparta
a strigat dintr-o limba moarta.


Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda si plângânda cu lacrimi mari
era sarata ca sarea
slavita la ospete de barbari.


Ea era frumoasa ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pamânt.

 

 


Conjuring


She was beautiful like an idea’s shade, –
her back was smelling like a child’s skin portrayed,
like a rock freshly wrung
like a cry in a dead tongue.


She had no weight, like the breath.
Laughing and crying with big tears
she was salty like the salt strength
at feasts worshipped by the goths with cheers.


She was beautiful like the shadow of a thought.
Between waters, only she was land spot.

 

 

 

7. Alta matematica


Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.


Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…


Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…


Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

 

 

Another kind of math


We know that one times one is one,
but a unicorn times a pear
have no idea what it is.
We know that five minus four is one
but a cloud minus a sailboat
have no idea what it is.
We know, yep, that eight
divided by eight is one,
but a mountain divided by a goat
have no idea what it is.
We know that one plus one is two,
but me and you, alas,
we have NO idea what it is.


Oh, but a blanket
times a rabbit
is a red-headed one of course,
a cabbage divided by a flag
is a pig,
a horse minus a tram
is an angel,
a cauliflower plus an egg
is an astragalus.


Only you and I
multiplied and divided
added and subtracted
remain the same…


Vanish from my mind!
Come back into my heart!

 

 

 

8. Poem


Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…

 


Poem


Tell me if I were to catch you one day
and I’d kiss the sole of your foot,
wouldn’t you limp a little after that,
afraid to crush my kiss? …

 

 

9. Semn 12


Ea devenise încetul cu încetul cuvânt,
fuioare de suflet de vânt,
delfin în ghearele sprâncenelor mele,
piatră stârnind în apă inele,
stea înlăuntrul genunchiului meu,
cer înlăuntrul umărului meu,
eu înlăuntrul eului meu.

 

 

Sign 12


Slowly she became a word,
bundles of soul on the wind stirred,
a dolphin in my eyebrows claw
a stone provoking rings in flow,
a star inside the knee of mine
a sky inside the shoulder of mine
and I inside the I of mine.

 

 

10. Poveste sentimentala


Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

 


Sentimental story


Then we saw each other more and more.
I stood at one side of the hour,
you at the other,
like two handles of an amphora.
Only the words flew between us both,
back and forth.
You could almost see their swirling,
and suddenly,
I would lower a knee,
and touch my elbow to the dust world
only to look at the grass tilted subtly
by the falling of some word,
like under the paw of a running lion spurred.
The words spun between us both,
back and forth,
and the more I loved you, the more
they continued, this almost seen swirl,
the structure of matter, from before.

 

 

 


11. Leoaica tânără, iubirea


Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.


Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.


Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…

 

 

Love, a young lioness


Love, a young lioness
jumped into my face.
She’d been stalking me with strain
for a while.
Her white fangs stuck into my face,
The lioness bit today, my face.


And suddenly the nature, around me,
made a circle tumbling free
sometimes wider, nearer,
like a gathering of water.
And the glance upwards burst sight,
like a rainbow sliced in two,
and the hearing met it tight
right near the skylarks’ view.


I put my hand on my eyebrow,
on my temple, chin and fore
but the hand knows them no more.
And it glides haphazardly
on a shining desert glee,
over which with lazy moves
walks an auburn lioness
with her cunning motions loose,
for a time,
and one more time…

 


traducere, M. M. Biela

 

NICOLAE LABIS

POSTED IN Romanian December 23, 2021

NICOLAE LABIS (2.12.1935-22.12.1956)


1. Am iubit…


Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.


Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.


M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei…


Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie…

 


I loved…


Since I’ve known myself, I’ve loved
Summer sky, translucent, craved
The disheveled willow trees,
Rainbows shining on the rocks
Or the deep woods’ dewy drops
frozen in the white frost tease.
I loved on the fields the twirls
To see the morgana girls
Or on mountain ridges wing
dance of rounded lightning,
Cranes in their serene flights
Peace and dignity of heights,
Haughty pine trees up to sky
In the fluff of clouds too high


I loved the pure love unsaid
On the mouth a flower red
In the heart a burning thread.
Candid snow in eyes rejoice
In chest never-ending voice.


Oft I shuddered in believe
Everything that thoughts could weave:
On the whiteness of a page
Fast and weaving dances winged
From the thinking arches stringed
Arrowed by ideas’ sage…


All this greatness since its dawn
It’s been given us from aeon…

 


2. Moartea caprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

 

 


Death of the doe

The drought smothered the wind until its last breath,
The sun melted and dripped overflowing the earth,
Remained only the sky burning and empty flood,
From the wells buckets pull out not water, but mud.
Over the woods more often fires and fires,
Dancing with wild, satanic flame spires.

I follow my father uphill through the bushes,
And the fir-trees are scratching me, wicked and blunt
Together we start the hunting of deer,
The hunt of starvation in Carpathians’ mount.
Thirst overwhelms me. Sizzles on rock stones
The trickle of water dripping from the fount.
My temple presses the shoulder. I feel like I’m walking
On some planet unknown and heavy, distant.

We’re waiting in a spot where there are still chiming,
From the chords of smooth waves, the flows.
When the sun will go down when the moon will be shining
Here will come in a string to the water
One by one the does.

I tell father I’m thirsty, he signs me to be still.
You, astounding water, you’re quivering so quiet!
I feel I’m bound through thirst with the creature that’ll die
Against the law and so against the rite.

With withered rustle the valley is breathing.
What a terrible evening floats above the world!
Blood flows on the horizon and my chest is scarlet, as if
I wiped my hands full of blood on my chest cold.

Like on the altar ferns in purple flames
And stars astonished blinked between themselves,
Oh, how I wish you’d come no more, you’d come no more,
You, lovely sacrifice of my wood’s realms.

With leaping steps, she came and stopped
Looking around as if with fear
Her gentle nostrils shuddered the water
With slippery brass circles mere.

Something obscure gleamed within her wet eyesight.
I knew she’ll die, that she’ll suffer, I knew.
I felt as if living again the myth
Of the sweet maiden turned into a doe.
Up from above, the pale moonlight,
Was snowing on her warm fur faded cherry tree blooms
Oh, how I wished that for the first time, at sight
My father’s rifle to misfire fumes.

But the valleys rumbled. Fallen to her knees,
She raised her head, towards the stars she leaned
And fell into the water, stirring with grace and ease
Ephemeral black swarms of pearl beads keened.
A blue bird has twitched between the branches,
And the soul of the doe towards infinite crest
Took gentle flight, with screaming, as birds feather the fall
When they leave sad and empty their nest.
Stumbling I went and closed her shady eyes
Her eyes, guarded by horns in sad defeat
I shuddered silently and white when father
Hissed rejoicingly to me: – We have meat!

I tell father I’m thirsty, he signs me I can drink.
You, astounding water, you’re quivering in fright!
I feel I’m bound through thirst with the creature that died
Against the law and so against the rite.

But law is useless and to us unknown
When our life is hardly our own.
And rite, and mercy are at useless length
When my sister is hungry, and ill, and near death.

The rifle of my father lets out smoke.
Alas, the leaves without wind are rustling amok!
My father builds a scary fire estranged
Alas, how much the woods have changed.
From weeds I pick, not knowing, with no blink
A little flower with a silver clink…
With fingernails, my father sets apart
From the skewer, the doe’s being and her heart.

What is it, heart? I’m hungry! I want to live, I want…
You, to forgive me, maiden, – you, the doe of my heart!
Sleepy. How high’s the fire! And the forest, how deep!
I weep. What’s father thinking? I eat and weep. I eat!

 

 

 


3. Pasarea cu clont de rubin


Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.


M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă.

 

 


The bird with the ruby beak


The bird with the beak of ruby
Has avenged herself, look, has avenged herself.
I can caress her no more.


She has crushed me,
The bird with the beak of ruby,
And tomorrow
The chicks of the bird with the beak of ruby,
While nibbling through the dust,
Shall perhaps find
Traces of poet Nicolae Labiş,
By then a beautiful memory…

 


4. Noi nu


O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagănă oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci.
Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?


Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-și lepede inima-n colb
Insuportabil de mare povara?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

 


We won’t


Some of us have really defeated
Our fault, our lies and dread,
But there is still road uncompleted
To the sky that swings its spread.
Dried generations are dying out,
Young people laugh to the cold stars.
Who will lose faith in triumph, who’ll doubt?
On these ever-moving paths?


Who among us will die
Before his body has died?
Who will throw his heart in the dust
Unbearable heavy freight?
Like a bad wind, or like a mad frisson
The question went through the lot
Listen and listen and listen!
We won’t! Never ever! We won’t!

 

 


5. Primele iubiri


Azi, iata, am vazut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei in goana sa se-adune
Si catra el privirile-si tintesc –
Un codru nesfarsit de coarne brune
in care mii de stele stralucesc.
Sosind din dunga zarii de argint
Vin pasarile-mi mari de sarbatoare
Si-nchipuiesc pe ceruri, falfaind,
Un ocean de aripi miscatoare;
intreaga lume-a sufletului, vie,
Palpita-ntr-o frenetica betie.


Azi sunt indragostit.
E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat si suna
Oglinzile ritmandu-si-ie-n dans,
Si brazii mei vuiesc fara furtuna
intr-un ametitor, sonor balans,
in vii vibreaza struguri stravezii
Cristalurile cantecelor grele –
Si stropi scaparatori de melodii
Ca roua nasc in ierburile mele.
Eu curg intreg in acest cantec sfant:
Eu nu mai sunt, e-un cantec tot ce sunt.

 

 

 

 


First loves


Today, look, I have seen a rainbow, whole
above the universe of my own soul.
All my deers come racing one another,
they look upon him with a staring gaze-
an endless woodland of brown horns together
where thousands of stars celestially blaze.
Arriving from the silver lining sky
My celebrative birds coming in swing
and, fluttering, they build on heaven, high,
a moving ocean as a waving wing.
The whole world of my soul, vivaciously,
trembles in a frenetic ecstasy.


Today I am in love.
A rainbow, whole
above the universe of my own soul.
The springs are all enlightened and they chime
moving their mirrors in a rhythmic dance,
and my fir-trees roar without storming time
in an astounding, resonant balance,
in vineyards vibrate the pellucid grapes
The crystals of the heavy tuned reverbs-
And drops of scintillating lyric shapes
like morning dew are born into my herbs.
I fully flow throughout this holy anthem:
I am no more. A song is all I am.

 

traducere, M. M. Biela

MAGDA ISANOS

POSTED IN Romanian December 23, 2021

 

MAGDA ISANOS (17.04,1916-17.11.1944)


1. Mana ta


Mina ta nu-i fara de temei fierbinte,
sau rece, grea ca plumbul, sau usoara;
eu vorba i-o-nteleg, si ea nu minte,
cum are obiceiul stapinul, bunaoara.


E ca o frunza mare, pala, ce s-a scuturat
pe fruntea mea, sa steie racoroasa,
si, cind pe umeri citeodata mi se lasa,
eu stiu de esti sau nu esti suparat.


In parul meu ce albe-s degetele miinii tale,
si-asa de visatoare, ca de femeie-mi par,
dar ard si dor de brate pina la umar goale,
de-mi zic ca au in virfuri si-n podul palmei jar.


Stiu orice linie sau vinisoara albastrie
a miinii tale, orisicit de nensemnata,
dupa cum si dinsa pe de rost ma stie
si sa ma uite n-ar mai putea vrodata.

 

 

Your hand


Your hand is not without a reason hot,
or cold, heavy as lead, or soft.
I understand its word, and she lies not,
as does its master usually, oft.


It’s like a big, pale, shaken leaf
on my forehead, to stay refreshing,
and, when it rests on my shoulders brief
If you’re upset or not, I may be knowing.


How white are in my hair the fingers of your hand,
and so dreamy they are, to a woman’s resemble,
but for bare arms to shoulder they’re burning, hurting and
I feel like on the tips and in palm they have embers.


I know each line or blue frail vein
on your hand, it matters not how small,
insomuch as she knows me by heart’s thane
and to forget me never could no more.

 

 

 

2. Doamne, n-am isprăvit


Doamne, n-am isprăvit
cântecul pe care mi l-ai şoptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheaţă şi pară
în orice sară.


Nu pot pleca. Arborii îmi şoptesc;
florile calea-mi aţin şi mă opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudă şi naivă mirare.


Oamenilor voiam să le las
sufletul meu, drept pâne la popas,
drept păşune, livadă şi cer.


Tuturor acelora care nu mă cer
şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu
o candelă pentru mai târziu.


Căutam în iarbă şi-n mohor
tainele ascunse tuturor.
Mă uitam în fântână şi-n iaz,
şi-ascultam – îndelung – sub brazi…


Atunci au venit îngerii şi m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fă să zboare
cântecele mele nerăbdătoare.

 

 

Lord, I haven’t finished


Lord, I haven’t finished, you see
the song you whispered to me.
Don’t send me ice angels and light
every eventide.


I can’t leave. The trees whisper from top,
the flowers hold my path to stop.
About all I began a song
of praise and naive wonder, long.


My soul, to people I wanted to leave
as bread for rest relieve
as pasture, orchard, and sky.


To all those who don’t ask for my sigh
nor know me, I wanted to be
a candle for later to see.


I was looking in the weeds and the grass tall
for the secrets hidden from them all.
I looked in the fountain and the pond,
and I listened – long – the fir trees’ sound…


Then the angels came for me to get.
Lord, I can’t leave, I’m not done yet!
Open the cage, let fly along
my eagerly awaiting song.

 

 

3. Copilul meu, sa nu ma cauti


Copilul meu, să nu mă cauţi. Toate
îţi vor vorbi de mine cu dreptate.
După ce n-am să mai fiu,
să nu spui: “Pentru mama-i târziu”.

Să ştii că am sa râd in flori
şi c-am să-nconjur de multe ori
cu nourii şi cu ploaia ogrăzile
unde mi-am petrecut amiezile.

Dacă suferi, să mă chemi serile,
şi-am să vin lângă inima ta,
de-ar trebui să străbat zările
şi marea cu aripa mea.

Să nu te temi de faţa mea schimbată.
Să nu spui: “Mama n-a fost aşa niciodată!”
Ai să-mi cunoşti glasul poveştilor
în arborii din faţa fereştrilor.

Din multe semne-ai să-nţelegi că-s eu,
când am să vin lângă patul tău
şi-am să fac aerul răcoros,
scoborând toate stelele jos.

Ai să cunoşti că-i mama, după pace,
şi după felul-n care totul tace –
durerea şi grija de mâine –
după mirosul de gutui şi pâine.

Ai să mă ştii şi-ai să zâmbeşti dormind.
Eu, când am să văd soarele răsărind,
de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor,
am să-mi iau îngerii şi-am să zbor.

 


My child, don’t look for me

My child don’t look for me. Around
the truth about me will abound.
After I will be gone,
don’t say, “It is late for mom.”

Know that from the flowers I’ll laugh
and many times, I’ll hold, in behalf
of the clouds and the rain, the grounds
where I’ve spent my noons with no bounds.

If you suffer, call me in the night,
and I will come beside your heart,
even if I must cross the sky
and the sea with my wings I’ll fly.

Don’t be afraid of my guise though.
Don’t say, “My mother never looked so!”
the voice of my tales you will know
whispered by the trees at your window.

From many signs you’ll feel that’s me, deep
when I’ll come to your bed sleep
and I’ll refresh the air anew,
bringing all the stars next to you.

You will know that is mom, from the peace,
and the way everything is at ease –
the pain and the tomorrow’s dread –
from the scent of quince and bread.

You will know me, and you’ll smile in your dream.
I, when I’ll see the sun rising in gleam,
fearing that I’ll become dew and I’ll die,
I’ll take all my angels and I’ll fly.

 


4. Murim…ca maine


E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.


Atâta soare, Doamne, -atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare…


Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.


Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate


si celalalt – si-mi pare ne-nteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.

 

 

We die…someday


It is so sad to think that one blessed day,
even tomorrow, all the alley trees
will be there standing still as now we seize,
cheerful, while we’ll be rotting away.


So much sunlight, dear Lord, so much sunlight
after we go will shine upon the world.
cortege of seasons and of rain unfurled
with hair from which is pouring fresh delight…


This grass will sprout again in daily chime,
the moon will bend forever just like now,
amazed, over the never-ending flow
just us alone won’t be a second time.


I find it strange that still it seems we may
find so much time to waste in loathe and hating,
when life is just a drop, a breath that’s bating
between this minute ticking straight away


and the next one – and I’m feeling unwise
and sad for we don’t watch enough the skies,
that we don’t pick a flower, we don’t smile,
we, dead forever, living just a while.

 

 

 

 

5. Acum cantecul s-a sfarsit


Acuma cintecul s-a sfirsit.
Nu stiu de-i bine ori rau.
Din frunze-am cintat. Dumnezeu,
linga mine stind, mi-a soptit.


De fapt nu era Dumnezeu, era pom.
Si citeodata-avea glas de om.
“Sarbatoreste, mi-a spus el, aceste
cimpii dezmierdate si creste… “


Si ca o pasare neinvatata
m-am apucat sa cint. Eram mirata
si bucuroasa, si nici n-am simtit
cum trece anotimpul fericit!


Zburati, cintece, zburati departe,
scuturati-ma de pamint si moarte,
si preamariti natura-n care inca
e liniste si-ntelepciune-adinca.

 

 


Now the song is over


Well, the song is over now
I don’t know if it’s good or bad.
From the leaves I sang. God,
standing next to me, murmured low.


It wasn’t really God, ’twas a tree.
And sometimes human voice had he
“Celebrate,” he told me, these
caressed fields and the days seize … “


And like an unlearned bird dazed
I started singing. I was amazed
and happy, and I didn’t even feel
how the happy time flew genteel!


Fly out, songs, fly far away,
from the earth and death, shake me, pray,
and glorify the nature in which still
there is peace and deep wisdom thrill.

 

 


6. Dragostea mea


Eu stiu ca tu nu meriti dragostea
si-mi place totusi sa ti-o daruiesc;
dar parca balta merita vreo stea,
si totusi câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriti iarasi clipele de-acum
si gândurile bune câte ti le-am dat,
dar parca merita noroiul de pe drum
petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însa e ca soarele,
care ramâne pururea curat
si dupa ce milos i-a sarutat
leprosului, pe ulita, picioarele…

 

 

My Love


I know that you do not deserve my love
But I’d still like to offer it to you,
Does the swamp deserve stars from above?
And yet, how many are mirroring through!


You don’t deserve all the moments of now
and the good thoughts that to you I emit,
But does the mud from road deserve somehow,
The petals that were shaken over it.?


Love is like the sun from heavens sweet
Which forever remains pristine, blessed
Right after he pitifully kissed
The legs of the leper from the street…

 

 

7. Intelepciune


Înţelepciune este sã respiri
Uşor, şi dupã lacrimi sã zâmbeşti,
Petalele ce cad din trandafiri
Şi nu s-aud când mor, sã le iubeşti.


Priveşte pomii drepţi din bãtãturã –
Ei catã totdeauna cãtre cer,
Şi-n ruga lor cea verde parcã cer
Mai multã ploaie, mai puţinã urã.


Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate naintea spicelor sã cazi,
Stãpâni când nu suntem decât pe azi,
Nu te gândi la mâine, nici la ieri.

 

 

 

Wisdom


Wisdom is only to be and breathe
Slowly, and smile after the tears,
The petals falling from the roses
Not heard while dying, love them with no fears.


Look at the trees straight growing in your yard –
Always towards the sky they’re watching,
In their greenish prayer they seem asking
For more rain, for less hatred in the heart.


Don’t think of morrow nor of yesterday.
You, Man, may fall ere the spikes are bent,
We, being masters only for the moment,
Don’t think of morrow nor of yesterday.


traducere, M. M. Biela

ELENA FARAGO

POSTED IN Romanian December 23, 2021

 

ELENA FARAGO (29.03.1878-4.01.1954)


1.Era o fantana


Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea,
Ca toate şoselele lumii.
Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea,
Era o fântână cu ciutura grea.
Căci apa-şi clădise, trecând peste ea,
În straturi, pojghiţele humii.


Era o fântână cu cumpăna grea,
Ca toate fântânile vieţii.
Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apa sălcie şi caldă şi rea.
Dar furca cu braţele-ntinse pândea,
Momind de departe drumeţii.


Zoreau însetaţii s-ajungă să bea,
Ca toţi însetaţii din viaţă.
Trăgeau cu putere de cumpăna grea
Dar apa sălcie şi caldă-i gonea.
Şi-ades câte unul mai tânăr pleca
Cu lacrimi de ciudă pe faţă.


Şi-ades câte unul mai vârstnic râdea
Ca toţi ce-o cunosc: APA VIEŢII.
Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apa sălcie şi caldă şi rea.
Dar furca cu braţele-ntinse pândea,
Momind de departe drumeţii.

 

 

 

There was a fountain


On a long and rough and barren road,
Like all the roads in the world.
On a long and rough and barren road,
There was a fountain with a shadoof bold
For the water had passed over it, making broad
Crusts of clay, layered loam unperturbed.


There was a fountain with a shadoof bold,
Like all life fountains bizarre.
There was a fountain with a shadoof bold,
With brackish, hot water, and bitter to hold.
But the fork with outstretched arms was lurking fold,
Luring travelers from afar.


The thirsty hurried to drink water cold
Like all the thirsty in life.
They were pulling hard the shadoof bold
But the bitter, hot water chased them appalled.
And often a younger one left the herd
Tears of spite on his face going rife.


And often laughed someone who was old
Like all who know it: WATER OF LIFE bizarre.
There was a fountain with a shadoof bold,
With brackish, hot water, and bitter to hold.
But the fork with outstretched arms was lurking fold,
Luring travelers from afar.

 

 

 

2. Un gand


Mii şi mii de valuri vin din larg mereu
Pân-ajunge marea de adapă malul; –


Nu-ntreba nisipul cine poartă valul
Că ar fi în stare să-ţi răspundă: – Eu!

 

 


A thought


Thousands waves from offshore come as time goes by; –
Up until the sea waters the shore knave; –


Do not ask the sand who carries the wave
For it would be able to answer you: – I!

 

 

 

3. Si iar mi-e sufletul la tine


…Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot…


Aşa!… dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân- vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă…


Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer..
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură…
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer…

 

 

 


And once again my soul cries for you


…And once again my soul cries for you
So absolute,
So fully whole,
That when I sip my tear it feels like
It begs,
It caresses,
In pain strike,
As if you cried that tear inside me,
As if I returned once for all…


Like that!… Give me your hands – ensemble,
And both your eyes, give them to me,
Wide open,
Deep,
Close by my side
Till beneath the eyelids we’ll hide
The same star melted in two, humble
For much it takes
And gives for free…


And the thought’s path slowly is closing
Only the tears beg for a cry…
I’ve no more eyes,
No mouth I have…
On the sea, on its stealing wave
My eyes can’t open anything
Only the window to the sky…

 

 

 


4. Iubeste-mi mainile


Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atât – cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe…


Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot…


Dezleagă-mi sufletul de vina
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină…

 

 

 


Oh, love my hands


Oh, love my hands,
and eyes,
and then forgive them if there were some moments
when they knew not the way to tell you,
when they could not give you
as much as they’d have liked,
as much as maybe your heart asked them to.
Within the love,
the doubt,
the despair that takes no longer than a wink.


Oh, love my hands
and eyes,
and then forgive them the unwanted guilt
for way too late they came in your life
and way too soon they leave for good…
Untie my soul from guilt, from sorrow
that very soon no more I could
bring with my hands
and eyes
the painful,
the tardive smile of light to you.

 

traducere, M. M. Biela

STEFAN AUGUSTIN DOINAS

POSTED IN Romanian December 23, 2021

 

STEFAN AUGUSTIN DOINAS (26.04.1922-25.05.2002)


1. Astazi ne despartim

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău …

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul

 


Today we part

Today we no longer sing nor smile.
Sitting at the beginning of the season chant,
today we part facile
like the waters parted from the land.

All is so natural in our silence.
We tell each other, “That’s the way it should be …”
Next to us, the blue reliance
for the thought-out truths is testimony.

Soon you will be the azure of the seas,
I will be the earth with all sins.
Big birds will look for you in the breeze
carrying the breath of food in their chins.

People will think we are enemies.
Between us, the world will stand still
like a forest for hundreds of years
full of beasts with striped fur twill.

No one will know that we are still so close
and that, in the evening, my soul,
like the shore that from the water forms,
takes the forgotten shape of your whole…

Today we don’t kiss, each other we don’t want.
Sitting at the beginning of the season chant,
today we part facile
like the waters parted from the land.

Not too long ’till you’ll be the mirrored sky
I will be the black sun, the earth billow.
Not too long ’till wind will blow high.
Not too long ’till the wind will blow …

 


2. Mistretul cu colti de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…

– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici …

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…

– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…

– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…

– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…

– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

 

 

The boar with silver fangs

A Prince from Levant in love with the hunting
through dark forest’s heart was making his way,
For finding his path through the bushes hard fighting,
was playing his bone flute and to his men he’d say:

– Let’s go for the hunt in the deep wilderness
the hunt of the wild boar with silvery fangs,
who daily is shedding in hollowly stillness
the hoof and the fur and his glimmering glance…

– Mylord, said his servants with the bugle callings,
That boar, which you want, won’t be coming this way.
Let’s rather go hunting the horn headed beings,
or red coated foxes, or small hares astray…

But the Prince passed on smiling pursuing his road
contemplating in silence the colorful trees,
he paid no attention to the kind doe’s abode
nor to lynx always smiling with bright eyes at ease.

Beneath the tall beeches he passed branches taming:
– Behold how he’s spinning our distance to narrow
the silver fang boar not too far from our aiming
let’s hit him at once with one strike wooden arrow!…

– Mylord, is the water under the foliage lush,
said shrewdly the servant with a voice like a pang
Yet he turned and he answered kindly: – Hush…
and the water was shining like a boar silver fang.

Beneath elms he was hurrying the scattered cortege,
– Behold how he’s roaring and grubbing his marrow:
the silver fang boar not too far from our edge
let’s hit him at once with one strike iron arrow!…

– Mylord, is the grass quivering in a rush,
said daring the servant with a smile like a pang.
Yet he turned and he answered kindly: – Hush…
and the grass was shining like a boar silver fang.

Beneath firs he was shouting urging them to the crest.
-Behold where it is his place to retire
the boar silver fang from the tales I possessed:
let’s hit him at once with a strike fire arrow!…

– Mylord, is the Moon shimmering in a gush
said with spurn the servant with a laugh like a pang.
Yet he turned and he answered kindly: – Hush…
and the moon was shining like a boar silver fang.

Alas! while the pale stars on heaven all sang
As he bent over water while the sun set it must
appeared a gigantic wild boar and his fang
ripped him wildly through the red bloody dust.

-What strange beast attacks me and lets me for bleeding
and stops without mercy my boar silver’s hunt?
What dark bird in moonlight is crying my pleading?
What dead leaf, unseen leaf is beating me blunt?…

– Mylord, the boar with the fangs like the silver
himself roaring took you under trees for the smash.
You can hear the bark of bloodhounds with a quiver…
Yet the Prince turned, and he answered kindly: – Hush…

Better take the horn and ceaselessly blow it,
and blow ‘till I’m dead to the heavenly plead…

Then the moon disappeared slowly from its moonlit
and the hunt horn was blowing, but too little indeed.

 

 

 


3. Foamea de Unu


Voi, numere-n delir, scrumite grupuri, cum pot sa va slavesc?
Iubire, tu -fii vantul rosu ce-a batut prin trupuri si, timp de-o clipa,-n carnea lor facu sa arda-ntregul: cel ce ca un umar de zeu luceste, care nu e nici absenta numarului, dar nici numar! invata-ma cum sa hranesc aici o pasare ce n-are timp sa zboare caci piere – pui – in propriul ei ou, o boare ce respira-n alta boare, un cantec care nu-i decat ecou; si, mai ales, aceste vagi rasfrangeri intr-o oglinda sparta, ca si cum oceanul ar scuipa pe tarmuri ingeri exact in patu-n care noi zacum.
Al cui nisip suntem?
Cel ce nu poate sa numere (de-a pururea fiind doar
Unu) vai! e numarat in toate fragmentele – ce-l neaga putrezind.

 

 

 

The hunger for one


You, numbers in delirium, ashen groups, how can I glorify you?
Love, you – be the red wind that blew through the bodies and, for a moment, in their flesh made the whole burn: he who shines like a god’s shoulder, who is neither the absence of number, nor number! teach me how to feed here a bird that has no time to fly because it perishes – chick – in its own egg, a breath that breathes into another, a song that is nothing but an echo; and, especially, these vague reflections in a broken mirror, as if the ocean were spitting angels on the shores right in the bed we were lying in.
Whose sand are we?
He who cannot count (always being only
One) alas! is counted in all the fragments – which denies it rotting.

 

 

 

 

 


4. Amintirea poetului


Zvelt, înteţind sub asfalt o furtună
de sunete, vesel şi-n grabă trecea
ca ploaia cu fluiere lungi, cu profilul
abia şlefuit de idei.


Ochi pe sub fixe pleoape poroase,
cum numai Sibiul deschide, citeau
în zodia lui, lăcrimau lângă Peştii
cu gurile pline de mâl.


O, însă ce este trecerea unui
poet, dacă nu sfâşiere şi vis
cu care suav-înnoptatele Genii
îşi satură gravele corzi?


Tare gelos e adâncul pe tot ce-a
cuprins întru sine; şi numai când, jos,
o mare iubire-şi asumă tăcerea,
se naşte un cântec aici.


Noi, oare noi fără gingaşul sprijin
al celui răpit, am mai fi cântăreţi?
Muţenia lui ne-nfloreşte pe limbă;
grăind, îi rămânem datori.


Iată – el trece, şi-asfaltul începe
sub tălpile noastre să cânte, uimit,
şi astfel noi înşine, credem, când preajma
ne judecă totuşi poeţi.

 

 


The memory of the poet


Slender, intensifying under the asphalt
a storm of sounds, merry and in a hurry, passed
like the rain with long whistles, with a profile
barely polished by ideas.


Eyes under fixed porous eyelids,
as only Sibiu opens, read
in his zodiac, cried near the Pisces
with mouths full of mud.


Oh, but what is the passage of a poet,
if not tear and dream
with which the gentle-dark Geniuses
saturate their solemn strings?


Deeply jealous is the deep of all
that embraced within itself; and only when, below,
a great love assumes its silence,
a song is born here.


Would we, without the tender support
of the kidnapped, still be singers?
His silence blossoms on our tongues.
speaking, we owe him.


Look – he passes, and the asphalt begins
to sing beneath our feet, amazed,
and so, we ourselves, we believe, when the purlieu
however, is judging us poets.

 

 


5. Exista


exista
o multime de chipuri
in care n-am sa te pot pastra


exista
milioane de cuvinte
ce-mi vor putrezi in ureche


exista
o iarba
care se va da la o parte
ca tu sa poti creste
necontenit alta


fii
zi de zi
binevenita!

 

 

 

There is


there is
a lot of faces
I won’t be able to keep you in


there is
millions of words
that will rot in my ear


there is
a grass
that will sidestep
so that you can grow
incessantly another


Be
every day
welcomed!


traducere, M. M. Biela

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MARIANA CODRUT

POSTED IN Mariana Codrut, Romanian December 23, 2021

MARIANA CODRUT (1.11.1956)


1. noua zi

Rîndunica din cuibul de sub streaşină se puse pe ciripit. Desigur, saluta noua zi. Iată, cum nu?, pereţii începuseră să se albească, se crăpa de ziuă. Îmbujorată, mama s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat tăcută, fără zgomot şi a ieşit din casă – cu porcul şi cu găinile nu-i de glumă la ora asta, rup uşile de foame! Iar vaca trebuie mulsă, că îndată trece cireada pe la poartă.

Noaptea plouase bine de tot. Cu cizmele de cauciuc încălţate direct pe pielea caldă, fără şosete, mama clefăi prin glodul ogrăzii ba spre poiată, ba spre ocol, ba spre magazie, întrebîndu-se poate a mia oară: măi, cum o fi arătînd ofiţereasa aceea din al doilea război mondial, prăvălită de pe murgul cel falnic? Abia plecase biata rusoaică de la vecinii părinţilor după ce-şi spălase sîngele femeiesc în ligheanul cerut prin semne. Abia ajunsese în popuşoaiele satului de pe malul Prutului, cînd un glonţ întîmplător – de-al ruşilor? de-al românilor? de-al nemţilor? – i-a găurit capul. Şi aşa a găsit-o un consătean, cu faţa în glod. Iar calul (murg, da, da, spuneau gospodarii în şura cărora se primenise), ia-l de unde nu-i! Cu mintea necoaptă, mama n-a întrebat atunci: dar fata cum era? Şi chiar dacă ar fi întrebat, probabil i s-ar fi răspuns doar atît: frumoooasă, bre, omule, ce să mai vorbim?! Abia mult mai tîrziu, mai ales cînd ploua, mintea ei nu mai scăpa de obsesia: ce ochi avea rusoaica? Şi părul…?

Dumnezeu s-o ierte, săraca!, spuse tare, turnînd grăunţele în troacă. Apoi şi-a făcut cruce, poate a mia oară.

În urma mamei, tatăl s-a sculat şi el iute şi lipa-lipa desculţ pînă la geam. Cu o mînă ţinîndu-şi izmenele, cu cealaltă dînd deoparte de-un lat de palmă storul, aruncă o căutătură afară: sîrmele de rufe străluceau îmbrobonate cu mii de mărgele de apă, zarzărul şi salcîmii grei de frunze erau uzi, portiţa şi gardurile de scînduri, ude şi negre. Doar o dungă de zare sclipea luminoasă. Cu colţul ochiului, văzu flaneaua roşie a nevestei în drum spre fîntînă. Ar fi trebuit să se îmbrace şi el şi s-o pornească la treburi, că doar nu-i duminică. Acuş! S-a furişat în celălalt pat, la picioarele copilei care dormea cu faţa la fereastră. Fetica, fetica!, murmura liniştitor înghiţindu-şi cu zgomot scuipatul, în timp ce-şi strecura cu grijă sexul întărit între petalele ei roz…

Rîndunica din cuibul de sub streaşină începu să se zbată şi să ţipe ascuţit: ucigaşul azurului, ucigaşul azurului, ucigaşul azurului! Poate că cineva ar fi priceput ce zice. Dar nimeni n-a auzit-o, toţi fiind ocupaţi cu ale lor. Primele raze de soare pipăiau fruntea umezită de somn, intrau printre pleoapele transparente ale fetiţei. Iar în ogradă, lighioanele hămesite zbierau şi băteau din aripi, nedîndu-şi rînd la mîncare.


* Cu acest text literar Mariana Codrut a obtinut Premiul Spiegelungen pentru proza scurta pe anul anul 2020 la cocursul ” Microlite:dincolo de Celan”, organizat de Institut für Deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas al Universitatii Ludwig-Maximilian din München.
Ca urmare “Noua Zi” a fost publicata in reviste din Germania si Ucraina.

 

 

 

the new day

The nestling swallow under the eaves started chirping. Of course, greeting the new day. Well, why not?, the walls had begun to whiten, the dawn was breaking. Blushing flushed, mother got out of bed, dressed silently, noiselessly, and went out of the house – with the pig and the hens, it’s no joke at this hour, they break the doors of hunger! And the cow must be milked, because the herd any moment now will pass by the gate.

In the night it rained heavily. With her rubber boots directly on her warm skin, without socks, the mother splashed her way through the muddy yard, now to the barn, now to the cowshed, or to the storeroom, wondering for the thousandth time: man, what would that World War II officer’s wife looked like, fallen off her noble chestnut stud? The poor Russian woman had just left her parents’ neighbors after washing away her female blood in the laver asked for by signs. She had just arrived in the village’s maize on the bank of the Prut River, when a stray bullet – from the Russians? from the Romanians? from the Germans? – pierced her head. That’s how a fellow villager found her, with the face in the mud. And the horse (chestnut, ye, ye, said the householders in whose barn she had freshened up), vanished into thin air! With a green mind, the mother didn’t ask then: but what was the girl like? And even if she had asked, she would probably have been answered just that: pretty lady, man, what more can we say?! Only much later, especially when it was raining, did her mind not escape the obsession: what eyes did the Russian woman have? And the hair …?

God forgive her, poor thing!, she said loudly, pouring the grains into the trough. Then she made a cross, maybe for the thousandth time.

After the mother, the father got up quickly and stealthily barefoot to the window. With one hand holding his drawers, with the other hand setting aside a palm wide the blinds, he peeked outside: the wires of laundry shone adorned with thousands of water beads, the heavy leafy apricot and acacias were wet, the gate and plank fences, wet and black. Only a horizon stripe shone brightly. Out of the corner of his eye, he saw his wife’s red flannel on the way to the well. He should have gotten dressed and set to work because it’s not Sunday. Soon!
He snuck into the other bed at the feet of the sleeping child facing the window. Girlie! girlie!, he murmured soothingly, swallowing his spitting with a noise, while ‑ he carefully slipped his hardened sex between her pink petals …

The nestling swallow under the eaves began to struggle and scream shrilly: the killer of the azure, the killer of the azure, the killer of the azure!
Maybe someone would have understood what it was saying. But no one heard it, all being busy with their own. The first rays of sunlight were touching the sleep-dampened forehead, coming through the little girl’s transparent eyelids. And in the yard, the famished beasts were screaming and flapping their wings, not taking a turn to eat.


*With this literary text Mariana Codrut won the Spiegelungen Prize for short prose for 2020 at the competition “Microlite: beyond Celan”, organized by the Institute für Deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas of the Ludwig-Maximilian University of Munich.
As a result, “New Day” “was published in magazines in Germany and Ukraine.

 

 

 

2. drum rece

ca să nu te supui, stai singur. e secolul supunerii.
ca să nu aderi, stai singur. e secolul aderărilor.
ca să nu fii „în rînd cu lumea”, stai singur.
e secolul neieşirii din rînd.

chiar cînd ţi-e puţintel dor
pînă şi de vorbăraia menită să ucidă liniştea
– liniştea e cea mai mare sperietoare a vremii -,
alegi să fii singur. un individualist, un ins dubios!

stînd sub copaci cu capul plecat pe o carte
(te încearcă în glumă cînd şi cînd teama
pentru gîtul dezgolit la ceafă), eşti fericit:
tocmai ai aflat

că şuşaua colbuită spre drumul judeţean
unde frigul te albăstrea în copilărie se cheamă
drum rece, că drum rece era şi peste sat,
calea păsărilor migratoare spre deltă.

dar: în zilele cînd nu mai înţelegi nimic
şi cărţile nu-ţi mai spun nimic
iar străinul se desparte şi de el însuşi.
cînd auzi pulsul singurărăţii bătînd ritmic
în cap ca un ciocan, anxietatea îşi ridică
botul ud de sînge din pieptul tău,
sigură de sine şi lacomă ca leul
călare pe antilopa ţintuită la pămînt.

fără puteri zile şi zile pe gheaţa de-un deget
(ce transparenţă!), înviezi brusc la vederea
feţelor din străfunduri. tot aplecat,
formele iraţionale să le distingi
în evantaiul lor de sensuri, încerci să-ţi spui
singur o poveste. însă, la fel de abur,
de imponderabil ca atunci cînd eşti fericit,
îţi dai seama că ai uitat toate cuvintele.
doar apa foşneşte dedesubt încontinuu.

 

 

cold road

so as not to obey, stand alone, it is the century of obedience.
so as not to adhere, stand alone, it is the century of adherence.
so as not to “comply with others”, stand alone.
it is the century of not getting out of line.

even when you miss a little
even the chatter meant to kill the silence
– silence is the greatest scarecrow of the time -,
you choose to be alone. an individualist, a shady fellow!

sitting under the trees with your head bowed on a book
(jokingly now and then you fear
for the bare back of your neck), you are happy:
you just found out

that the cobbled path to the county road
where the cold blued you as a child is called
cold road, that cold road was also over the village,
the path of migrating birds to the delta.

but: on days when you no longer understand anything
and the books don’t tell you anything
and the stranger is also parting with himself.
when you hear the pulse of loneliness beating rhythmically
in your head like a hammer, your anxiety rises
its blood-soaked snout from your chest,
self-assured and greedy like the lion
riding on the antelope pinned to the ground.

powerless for days and days on the one-finger ice
(what transparency!), you suddenly come alive to the sight
of the faces from the depths. still bent over,
the irrational shapes to distinguish
in their fan of meanings, you try to tell yourself
alone a story. but just as steamy,
as imponderable as when you’re happy,
you realize you’ve forgotten all the words.
only the water rustles underneath continuously.

 

 

3. (împărţit…)


împărţit între umilinţă
şi orgolii dezastruoase
primind în plex propriul
vaier răsfrînt de cuvinte
el – un condiment preţios
scos de zile mari
pentru vînatul la tavă –
îţi reaminteşte
cînd nu e cazul:
eu sînt poetul!

 

(din vol. “existenţă acută”, C.R., 1994)

 

 

 

 


(divided…)


divided between humility
and disastrous egos
receiving in the plexus his own
groan reflected in words
he – a precious spice
taken out on special days
for the hunt on the platter –
reminds you
when it is not the case:
I am the poet!


(From the volume “acute existence”, C.R., 1994)

 

 

 

4. ce spui, Doamne, tuturor


ce spui Tu în acelaşi timp la toţi
n-are nici o logică pentru mine –
eu sînt asociala incapabilă să audă
vorbele zise tuturor deodată.
zi-mi doar mie ceva
(dar nu singurătate, nu frică
sau revoltă, le ştiu),
ceva puternic pînă la implozie.
voi fi numai ochi şi urechi
şi voi înţelege totul în felul
în care iarna înţelege ningînd.

 

 

 


Lord, what you say to everyone


what you say at once to everyone
makes no sense to me-
I am the asocial unable to hear
the words told to everyone at once.
tell only me something
(but not loneliness, not fear
or revolt, I know them),
something powerful to the point of implosion.
I will be only eyes and ears
and I will understand everything the way
winter understands by snowing.

 

 

 

 

5. luna asta


plutind ca o raţă-nfoiată deasupra
(noi sîntem în adîncuri, dedesubt)
nu are nici o legătură cu singurătatea noastră,
cu fruntea pură a mamei din tinereţile ei
exterminate de istoria românească
ori cu ecranul luminos în care mă văd.
ea e din altă tara.

 

 


this moon


floating above like a fluffy duck
(we are in deep, below)
it has nothing to do with our loneliness,
with the pure forehead of mother from her youth
exterminated by Romanian history
or with the bright screen in which I see myself
it’s from another country.

 

 

 

6. cum curge ploaia


ascult darabana ploii pe blocuri, franchețea ei pură. franchețea ei absurdă într-o țară unde până și moartea e un politician: nu-i pasă de aparențe, nici de ce se ascunde sub ele, un singur țel pompându-i sângele-n inimă – să învingă.


cum curge ploaia într-o țară de politicieni, un teatru în care personajelor de prim-plan le-au luat locul maimuțele cu funduri roșii… că-i iarnă, că-i vară, fug maimuțele de lumină: jos, în cuibul șobolanilor. sus, în podul cu molii drogate cu aburi de făină. dar teamă n-au: steaguri ale dezastrului, pe acoperișuri flutură pieile nobile puse pe bețe.

 

 


how the rain flows


I listen to the drumming of rain on the blocks, its pure frankness. its absurd frankness in a country where even death is a politician: it doesn’t care about appearances, nor what hides beneath them, one goal pumping its blood to the heart – to win.


how the rain flows in a country of politicians, a theater in which the leading characters were replaced by monkeys with red bottoms… be it winter, be it summer, the monkeys run away from the light: down under, in the rat’s nest. up, in the attic with flour steam drugged moths. but they have no fear: flags of disaster, noble skins on sticks flutter on the roofs.

 

 

 

7. ritual


în fiecare dimineaţă
rup cordonul visului
şi intru în realitate
cu inima grea de teamă
de ruşine
de gînduri stătute.
mă învîrt printre voi
– animal stupid care
oprindu-se în răstimpuri
priveşte în jur suspicios
şi ţipă fără pricină.
în fiecare dimineaţă
pornesc în căutarea
unei lumi vii
cu inima grea
de teamă
de silă
de gînduri stătute.


(Poezie publicată în vol. “existenţă acută”, Cartea Românească, 1994, cenzurată fiind din vol. anterior, “tabieturile nopţii de vară”, C.R., 1989.)

 

 

 

 

ritual


every morning
I break the dream cord
and enter reality
with a heart heavy of fear
of shame
of stale thoughts.
I’m among you
– stupid animal that
stopping at times
looks around suspiciously
and screams for no reason.
every morning
I start looking
for a living world
with a heavy heart
of fear
of loathing
of stale thoughts.


(Poem published in the vol. “acute existence”, Cartea Românească, 1994, censored from the previous vol. “habits of the summer night”, C.R., 1989)

 

 


8. macesul din magazia de lemne


in acest ultim patrar de secol fara nici un curaj sa fii inlocuitoarea domnisoarei batrane moarte (in aprilie) de lupus tuberculos
(cate un starc argintiu in balta argintie tremura soarele toamnei).
sa fii o mica pata portocalie vaslind in centimetrul tau de aer printre cateva planuri de lectie si imaginea domnisoarei profesoare cu trei pisici in brate.
(in fata, campul deschis inspaimanta).
cand in magazia de lemne
macesul suporta dogoarea intunericulu

 

 

 

 


the rosehip in the woodshed


in this last quarter of a century without any courage to be the replacement of the old lady who died (in April) of tuberculous lupus
(a silver heron in the silver pond trembles the autumn sun).
to be a small orange spot oaring in your inch of air between a few lesson plans and the image of the teacher with three cats in her arms.
(in front, the open field frightens).
when in the woodshed
the rosehip bears the sting of darkness.

 

 

 

 

9. natura nu e bovarică


natura nu e bovarică, nu se dă drept alta niciodată:
nici hrănită cu lecturi romantice regina-nopţii
nu-şi uită locul. ploaia nu merge prin oraş aferată
ca o actriţă şi, chiar cînd cade oblic, vorbeşte direct,
răspicat – şi ei îi e silă de bolmojeala oraculară.
viespile îmbătate de alcoolul perelor
au viziuni extatice fără să ne ceară voie – doar ştii,
tu ai cules perele din iarbă! vîntului nu-i pasă
ce credem noi despre el, nici tunetul nu se dedă
la spectacol (mă grăbesc să-ţi spun tot,
timp nu mai e mult pentru noi…).
toţi îşi vorbesc limba maternă firesc, natural,
cu măreţie. noi de ce n-am face la fel?

 

 

 

nature is not bovaric


nature is not bovaric, it’s not pretending to be someone else:
nor fed with romantic readings queen-night
never forgets her place. the rain doesn’t walk through the city fussy
like an actress and, even when it falls obliquely, speaks directly,
bluntly, and she’s sick of oracular mumbling.
wasps drunk on pear alcohol
they have ecstatic visions without asking our permission – you know it,
you picked pears from the grass! the wind doesn’t care
what we think of it, the thunder does not
show off itself either (I hasten to tell you all,
there is not much time left for us…).
they all speak their mother tongue innately, naturally,
with greatness. why shouldn’t we do the same?

 

traducere, M. M. Biela

VIRGIL CARIANOPOL

POSTED IN Romanian December 23, 2021

VIRGIL CARIANOPOL (29.03.1908-6.04.1984)


1. Contraste


Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.


Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.


Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.


Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.


Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.


Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri…

 

Contrasts


There are joys saddening the life
There are sorrows that makes it glad,
There are days without light nor thrive
And deep nights shining with no shad’.


There are sometimes truths that knock down
And there are lies that elevate
There are strong kings, of great renown
Yet trembling with fear innate.


There are lives that have shone in life,
Yet they went out as if they were not,
Palaces that can’t hold a strife
No more than could a shelter hut.


There are white lads on the outside,
yet black they are in their depths
And black skinned there are, black with pride
Yet shining white in their strengths.


Bitter as gall there may be sweetness
Yet there is bitterness that’s sweet.
There is injustice that does justice
And justice with a deep mislead.


There are many misfits in things:
There is deep hatred with love’s brightness,
There is suffering that light brings
And some unhappy happiness…

 

2. Din viata


Mi-a bătut în poartă Fericirea
Şi intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute şi-a plecat.


Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Şi-a plecat grăbită înapoi.


Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.


Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat până-am venit.

 

 

From life


On my door once knocked the Happiness
Coming to the yard called me by name.
I was out, with love in tenderness.
Quickly closed the gate and left the same.


Also, the Joy came to see me once.
Came inside and sat beneath bare trees.
Saw no one with whom to talk, and thus
Quietly, took her leave with much appease.


One blessed evening, shining on the street,
My Star also called me – from the sky
I was not gone far, just a few feet
She tightened her skirt and left me sigh.


On my door the Sorrow knocked one day.
Without worry far I have been gone.
She lay down on my doorstep to stay
And she waited until my return.

 

 

3. Tuturor


Vine-o vreme, vreme-adevărată,
Când dureri și visuri și iubiri,
Tot ce-ați strâns și adunat în viață,
Toate se prefac în amintiri.


Vine timpul apoi de le-adună
Și le spală-n fluviul lui spumos,
Până ce din ele, din oricare,
Nu rămâne decât ce-i frumos.


Luați aminte, toate pier odată,
Nu veți mai putea să le priviți.
Faceți-vă amintiri, prieteni,
Unde să aveți să vă gândiți.


N-așteptați, strângeți-le pe cale,
Din orice iubire sau pustiu,
Cine n-are amintiri de tânăr,
O să fie singur mai târziu.

 

 

 

To all


There will come a time, a real time,
When the pains, and dreams, and all the loves,
Everything you’ve gathered in your life,
They will all turn into memories.


Then the time will gather everything
Just to wash them in its foamy lanes,
Until of them all, of anything
Only what is beautiful remains.


So, remember, they’ll perish once all
You’ll no longer watch them nor redeem
Memories, my friends, make memories
To hold on of where to think and dream.


Do not wait and reap them on your way,
Out of any love or disappoint,
Who has not the memories of youth,
Later will be lonely and void.

 

traducere, M. M. Biela

Loading