Repetabila povară / The repeatable burden

POSTED IN classic poetry, Romanian July 14, 2023

Repetabila povară / The repeatable burden

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Adrian PAUNESCU

………………

The repeatable burden

Whoever has parents, on this earth not in thought
He still hears in sleep the eyes of the world sob
If we were, if we weren’t, or if we are kind,
Today we get older with our parents in mind.

What parents? Some people who no longer can fit
By so many children and so much mistreat
Some crosses, alive yet, breathing harder and shy,
Are these parents of ours who always sigh.

What parents? Some people there too, with some dreams
Who painfully know what each penny means.
Whether young or not, as their papers provide,
Doesn’t matter at all, they’ve turned grey and abide.
To see their child land a step higher and deep,
How much work, and torment, and nights with no sleep!

Even now, when I’m writing, as if screaming I’d bear,
I know them, I feel them, suffering somewhere.
We remember of them, after long weeks on hold
Old sons what we are, with our parents old
Did they buy firewood, do they ache in their bone,
Didn’t they die sad in their house alone…
Between them and children is a progeny of dread,
And the shadow of lead of our daily bread.

Whoever has parents, on this earth not in thought
He still hears in sleep the eyes of the world sob
For the hardest to be is of all that exists
Not a child of parents, but a parent of kids.

From the eyes of the world many tears have been wept
But for heavenly flood not enough weeping yet.
Do we still have parents? Do they still children have?
On this earth of crosses to be man not to crave.

By their needs humbled and with their head bowed
In a poor little town, in a village remote,
Even now they are waiting from their elders a sign ,
Or letters from children telling that they are fine,
Like some ghosts they come rarely out to the gates,
Talking only of us like some dear dead fates.

Who has parents alive isn’t lost yet, at last
Who has parents alive he still has a past.
They made us, they raised us, they brought us so far,
Where we have our own children and parents we are.
They may seem annoying, when there’s no more to give,
They may get on our nerves, that is the narrative.
Either blind, either deaf, either slow on their lane,
Either it takes too long to tell them and explain,
Hunch-backed and stooping like carrying a cross,
They ask if you know of a hospital boss.
Don’t you feel a deep, strange pity at all
For they can’t do a thing by themselves anymore?
That you feel them as burden and they know that it’s true,
And they look at you as if they’d beg of you…

We still have a short time to bear and to shrine
On our conscience the burden of this sacred decline
After that under skies we shall be very freed,
There will be less of those who don’t have and who need.
And someday the time comes when feel it we shall
That a burden we are for our children as well,
And only at a sad and not a distant day ,
When we’ll know with despair news not known today,
We’ll get why the children so soon do forget,
And they see not an eye in the world cry regret,
Why throughout the earth there is still no flood,
Even though it’s been raining, even though it has snowed,
Even though the world where as parents we’re trying,
For an eternity has been shaken by crying.

 

TO MY FATHER, rest in peace…

trad. M. M. Biela