Orbirea / The blindness

POSTED IN Mariana June 7, 2023

Orbirea / The blindness

Atunci mi-a fost frică, prietene.
O frică de animal tânăr a cărui evoluție este oprită brusc.
Erau zile când îmi descopeream sub pielea albă
nu cântecele (o, nu cântecele) ci un râs rău.
Știam: pentru unii urmarea firească a uitării de sine
este cucuta ușor pieritoare.
Dar pentru un mort, rătăcit în propria sa piele
ca într-un spațiu interplanetar,
moartea cui să o plângi?
Aflasem că după o sută de ani
bibliotecile tot mai visau cu ochii galbeni spre Alexandria
– iar broaștele din Galapagos priveau cu uimire
posteritatea multora dintre noi…
După o sută de ani memoria mea înverzise pe zidul casei;
ne priveam zile întregi și uneori
inventam mici jocuri de recunoaștere:
„Theseu, părăsind-o în insula Nexos pe Ariadne
aruncă de pe vasul care se depărtează o ultima privire
spre eroina zeiță care, din prim-plan,
întinde rugătoare
stânga spre el…”
După o sută de ani aveam o luciditate visătoare,
care (se știe!) îi poate opri pe mulți de la o trăire firească.
În nopțile transparente din sud adormeam luând poziția fătului,
aidoma astronauților în imponderabilitate
sau mă rugam, în vechea mea limbă nepământeană.
După o sută de ani, în sfârșit, după o sută de ani,
un acord între mine și această lume.
Fie și cu ochii arși,
– fie și cu țipătul facerii ucis în jurul unduitoarelor coapse,
fie și aici,
pe unde dacă ai să treci vreodată

ai să vezi un mort fericit.

Mariana MARIN

……………..

Blindness

That’s when I was afraid, my friend.
A fear of a young animal whose evolution is suddenly stopped.
There were days when I’d discover under my own white skin
not the songs (oh, not the songs) but a wicked laugh.
I knew: for some the natural consequence of self-forgetfulness
is the easily perishable hemlock.
But for a dead man, lost in his own skin
as if in interplanetary space,
whose death is there to mourn?
I’d learn that after a hundred years
the libraries were still dreaming with yellow eyes towards Alexandria
– and the Galapagos frogs were looking in awe
at the posterity of many of us…
After a hundred years my memory was green on the wall of the house;
we’d look at each other for days and sometimes
made up little recognition games:
“Theseus, leaving Ariadne on the island of Nexos
casts one last glance from the receding vessel
towards the heroine-goddess who, from the foreground,
stretches her left hand prayerfully
towards him…”
After a hundred years I had a dreamy lucidity,
which (it is known!) can stop many from living a natural life.
In the clear southern nights I’d fall asleep in the fetal position,
like the astronauts in weightlessness
or I’d pray, in my old unearthly tongue.
After a hundred years, finally, after a hundred years,
an agreement between me and this world.
Be it with burning eyes,
– be it with the labour scream killed around the undulating thighs,
be it here too
where if ever you pass

you will see a happy dead.

trad. M. M. Biela