January, 2026

Yhä hiljalleen hämärtyvässä maailmassa / Intr-o lume care se intuneca incet incet / In a world still slowly darkening

POSTED IN contemporary poetry, translated Finnish-English, translated Finnish-Romanian January 1, 2026

 

Yhä hiljalleen hämärtyvässä maailmassa / Intr-o lume care se intuneca incet incet / In a world still slowly darkening

Yhä hiljalleen hämärtyvässä maailmassa
jossa lumihiutaleet kuin valaistut leijat
jossa kaltevat pilvet repeilevät matkan painosta
meri on syltynharmaa tyrske, sieltä haetaan aina jotain
kirkkaanvärisin lautoin, suruun opetellen.
Yhä hiljalleen hämärtyvässä maailmassa.
Oli jokin ilta ja elokuvia ulkona ja valoja ja loistavia tuoleja
lampun lasiriekaleet ja kilisevät sydämet, tuulen suuri koneisto
kaikki muuttuu purjeeksi kun tarpeeksi puhaltaa.
Yhä hiljalleen hämärtyvässä maailmassa.
Kuin näkisi esineistä enää varjon
olemuksen jolla ei ole käyttöä
joka on vain pimeän ja valon äänetöntä liikettä
ja pisteiden ja viivojen vimmaa muodosta pois:
punainen kannu hajoaa, nimi katoaa
sormilla värähtelevät mustelmat
ovat enemmän totta kuin sormet.

Yhä hiljalleen hämärtyvässä maailmassa
rävähtää syksyn keltainen lakana,
kaislojen himmenevät heilurit vasten veden teräsvaijeria.
Yhä hiljalleen hämärtyvässä maailmassa.
Taivas on oikeastaan sinistä pleksiä
jota sinä pitelet kättesi välissä
ja kyllästyttyäsi päästät otteen
ja pingotettu muovi väpättää tiehensä.
Ja onko tuo taivaansininen pallo vai maisemassa reikä
kaikki muistuttaa toisesta
sillä tavoin olen avain kipuusi, tai ehkä ohimennen jää mykistää meidät.

Yhä hiljalleen hämärtyvässä maailmassa
lyön pääni hanaan ja seiniin ja kulmiin
jotta se mikä minussa on tiellä aina
väistyy eikä tule takaisin.
Suojatien vilkkuvat vastakohdat.
Ja kaduilla syksyn värit, pimeän, raudan ja ysköksien:
eikö tuo tyttö näe
hänen puseronsa on mustelmilla hänen mekkonsa valuu verta.

Jos ei edes menetys pidä meistä kiinni
kuka pitäisi

yhä hiljalleen hämärtyvässä maailmassa.
Tuuli henkii hopeakuulia kuperassa yössä
höyhenkorkeassa yössä
tuijotan liikennevaloon joka välkkyy keltaista. Kerro valo.
Tarkoittaako tämä lähtöä vai pysähdystä
hätäisiä muistoja auringosta
vesiä lainehtivalla kadulla
sade jota kutsut mustaksi näkyy läpi
niin kaikki mikä todella tekee kipeää.

Kun aukeava ovi repäisee kädestä nahan
Yhä hiljalleen hämärtyvässä maailmassa.
Kun lauseet ja merkitys katoavat
ja väreily on liikettä joka ei tiedä suuntaansa
ilmaa haukkovissa liekeissä, taivaanrajan mustuneissa pilvissä
katujen enteilevässä hiljaisuudessa ja tuulisten peltojen
putoavien koneiden uumenissa
maailmanakselin natisevassa liikkeessä
kylmettyneiden tähtien kierrossa
käteen putoavassa lumihiutaleessa

yhä hiljalleen, yhä hiljalleen

Saila SUSILUOTO

……………..

INTR-O LUME CARE SE INTUNECA INCET INCET

Într-o lume care se intuneca incet incet
unde fulgii de zăpadă sunt ca niște zmee luminate
si norii înclinați se destrama sub greutatea drumului
marea este o forta cenusie, in care scotocim mereu
lunecand pe plute viu colorate, învățând sa jelim.
Într-o lume care se intuneca încet incet.
A fost o seară si filme in aer liber și lumini și scaune strălucitoare
cioburile de sticlă ale unei lampi și inimi vibrande, marele mecanism al vântului:
totul devine o velă când sufla destul de puternic.
Într-o lume care se intuneca încet incet.
Ca și cum din lucruri n-ar mai ramane decat umbra,
o esenta fara nici un folos
doar mișcarea tăcută a întunericului și a luminii
și frenezia punctelor și liniilor iesind din formă:
ulciorul roșu se sparge, numele dispare
si mult mai reale decât degetele in sine
sunt vânătăile care vibrează pe ele.

Într-o lume care se intuneca încet incet
cearsaful galben al toamnei fâlfâie,
pendulele palide ale stufului profilate pe firul de oțel al apei.
Într-o lume care se intuneca încet incet
cerul este de fapt un plexiglas albastru
pe care îl ții între palme
iar când te saturi de el îi dai drumul
iar plasticul întins falfaie ducandu-se.
Și este oare aceea o sfera albastră ca cerul sau o gaură în peisaj
totul amintește de altcineva
astfel sunt cheia durerii tale, sau poate in treacat, inghetul ne amuteste.

Într-o lume care se intuneca încet incet
ma dau cu capul de robinet, și de pereți, și de colțuri
ca ceea ce îmi stă mereu în cale să se de la o parte
și sa nu mai revina.
Contrastele intermitente al trecerii de pietoni.
Si pe străzi culorile toamnei, ale-ntunericului, fierului și flegmei:
nu vede oare fata aceea
bluza ei e plina de vanatai, rochia ei sangereaza.

Dacă nici măcar pierderea nu ne opreste
atunci cine ar putea

într-o lume care se intuneca încet incet.
Vântul respira margele de argint în noaptea boltita
în noaptea inalta ca o pană
Privesc semaforul care clipește galben. Spune-mi lumina.
Înseamnă asta plecare sau o oprire?
Amintiri grabite ale soarelui
pe strada care unduieste in ape.
ploaia pe care o numești neagră este stravezie
precum tot ceea ce doare cu adevărat.

Când ușa care se deschide smulge pielea din palma
Într-o lume care încă se intuneca încet incet.
Când propozitiile și sensul dispar
și palpairea este o mișcare care nu-si cunoaște direcția
în flăcările agonizand dupa aer, în norii înnegriti ai orizontului
în tăcerea prevestitoare a străzilor, și a câmpurilor bantuite de vânt
în maruntaiele masinilor care se prabusesc
în mișcarea gemanda a axei lumii
în rotația stelelor înghețate
in fulgul de zăpadă care cade în palma

încet incet,
incet încet.

……………………………………

IN A WORLD STILL SLOWLY DARKENING

In a world still slowly darkening
where snowflakes are like illuminated kites,
where slanted clouds tear under the weight of travel,
the sea is a lard-gray surge — something is always sought there,
on brightly colored rafts, learning grief.
In a world still slowly darkening.
There was an evening, outdoor movies, lights, gleaming chairs,
the glass shards of a lamp and clinking hearts, the great machinery of wind:
everything becomes a sail when it is blown hard enough.
In a world still slowly darkening.
As if now one saw only the shadow of things,
an essence with no use,
nothing but the silent motion of dark and light,
the dots and lines frantically slipping out of form:
the red jug shatters, the name disappears,
the vibrating bruises of the fingers
are more real than the fingers themselves.

In a world still slowly darkening
autumn’s yellow sheet bursts open,
the dimming pendulums of reeds against the steel wire of water.
In a world still slowly darkening.
The sky is in fact blue plexiglass
you hold between your hands,
and once you’ve lost your interest you let go,
and the stretched plastic flutters away.
And is that a sky-blue sphere or a hole in the landscape —
everything reminds of the other
in that way I am the key to your pain,
or perhaps, in passing, the cold makes us speechless.

In a world still slowly darkening
I bang my head against the tap, walls, corners,
so that whatever in me always stands in the way
steps aside and does not return.
The flashing opposites of the crosswalk.
And on the streets the colors of autumn: darkness, iron, phlegm.
can’t that girl see —
her blouse is bruised, her dress is bleeding.

If not even loss can hold on to us,
who could,

In a world still slowly darkening.
The wind breathes silver pellets into the domed, feather-light night.
I stare at a traffic light blinking amber. Tell me, light:
does this mean go, or stop?
Hasty memories of the sun
in the water rippling across the street,
the rain you call black is transparent,
so is everything that truly hurts.

When the opening door tears the skin from the hand —
in a world still slowly darkening.
When sentences and meanings vanish
and vibration is motion that knows no direction,
in flames gasping for air, in the blackened clouds of the horizon,
in the ominous silence of streets and the wind-swpt fields,
in the bellies of falling machines,
in the creaking motion of the world’s axis,
in the rotation of frozen stars,
in a snowflake landing into the palm,

still slowly, still slowly.

trad. M. M. Biela