Radu Vancu
KADDISH
POSTED IN Radu Vancu June 20, 2023
KADDISH(Poeme din volumul în curs de apariție la Casa de Editură Max Blecher)
Dragostea mea după ce mi‑ai scos corpul
din groapa
comună mi‑ai găsit în buzunarul din față al
hainei carnetul
cu ultimele poezii Era ud De la pământul
ud Dar și de la corpul
meu putrezit & îmbibat în hârtie L‑ai uscat
la soare Stăteai
lângă carnet & așteptai să se usuce ca să
vezi dacă se
pot citi poeziile M‑am gândit că te uitai la
corpul meu
cum se evaporă din carnet Cum se evaporă
din poezii Și era
un pic straniu că poeziile se vedeau numai
dacă se evapora
corpul meu din ele Era vară M‑am
evaporat repede & poeziile
au început să se vadă Le citeai & te
priveam în același timp din
aerul de deasupra unde mă evaporasem &
din groapa comună
unde rămăsesem & din poezii Nu ai plâns
Dar am plâns eu Te‑ai
uitat mirată cum carnetul se udă iar Ai
început să sufli peste
el Peste mine Cu cât suflai carnetul se uda
mai tare L‑ai pus
în buzunar M‑am evaporat de la căldura
corpului tău mult
mai repede decât de la soare Cum mă
evaporam uneori
de la soarele & moartea dulce care‑ți
răsăreau împreună
pe față la orgasm Când l‑ai scos peste nici
un minut perfect
uscat se vedea că nu înțelegi nimic Nici eu
nu înțeleg dragostea
mea Te privesc chiar acum din groapa
comună Sau poate din
poezii De fapt din amândouă Aerul din
jurul tău sunt eu Dacă
simți cum aerul & lumina se fac deodată
un fel de sare udă să
nu te sperii Sunt doar eu E doar poezie‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
(Doar pentru că lumina plânge de la ce
scriu
nu înseamnă că sunt viu)‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
Carolyn Forché & antologia ei din 1993,
Against Forgetting: vreo 150 de poeți din
secolul 20 cu poeme‑mărturie despre
ororile totalitare & genocidare; începe
cu genocidul armean & se încheie cu
războaiele din Iugoslavia.
Acolo l‑am descoperit pe Rádnoti Miklos
‑ cu carnetul în care și‑a notat ultimele
poeme găsit în buzunar după ce a fost
deshumat din groapa comună în care‑l
aruncaseră naziștii. Și în care numai
dragostea încăpățânată a soției lui, Fanni
Gyarmati, a reușit să‑l găsească. Hârtia
era deja îmbibată de zemurile propriului
corp descompus, au lăsat‑o să se usuce la
soare ‑ și au reapărut pe ea unele dintre
cele mai atroce & luminoase poeme
compuse vreodată de o ființă umană.
Rádnoti notase în poemele lui marșul
forțat al deținuților, execuțiile de pe
acel drum dinspre minele de cupru din
orașul sârb Bor înspre Ungaria (inclusiv
execuția prietenului lui, violonistul Lorsi
Miklós, împușcat în ceafă; „așa te vor
omorî și pe tine peste câteva zile”, notase
într‑un vers din ultima zi a lui octombrie
1944; exact așa a fost ‑ l‑au împușcat și
pe el în ceafă peste câteva zile), amintirile
cu Fanni (iluminate orbitor ‑ epifanii
în sensul cel mai tare, strict sacru, al
termenului).
Fanni a trăit încă 70 de ani, până în
februarie 2014. Nu s‑a mai căsătorit.
După moartea ei a apărut un jurnal de
1.300 de pagini, acoperind anii 1935‑46,
despre care nu vorbise nimănui în cei
70 de ani. A făcut și jurnalul ăsta să
apară din neant ‑ cum făcuse și poezia
să se întoarcă din mormânt. Ea e eroina
absolută a poemului ăstuia, a combinației
ăsteia de nekya & kaddish.
În hârtia poemelor lui Rádnoti, îmbibată de
carnea & creierul & inima lui, se îmbibase
de fapt tot umanul.
(Numai când hârtia se îmbibă de corpul
tău se cheamă că scrii cu adevărat.)
‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
Aș putea să nu‑mi aduc aminte de tine
dragostea mea dar
lucrurile simple nu merită făcute Simplă e
inima
care când moare a și murit Simplu e
creierul
care când se oprește chiar s‑a oprit
Dar groapa comună nu‑i niciodată simplă
Aici totul forfotește
până dincolo de sânge Ca‑n poezie Ca‑n
dragoste Tu
dintotdeauna ai fost groapa noastră
comună dragostea
mea Noi am trecut din prima secundă
dincolo de sânge‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
(Doar pentru că scriu poemele astea
nu înseamnă că sunt viu)
‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
Ce frumos răsar inimile peste groapa
noastră
comună zice Miklós Șșșt zic morții să nu le
speriem
Și ne uităm cum inimile alunecă pe
deasupra
ca niște pești de lumină Fir întins strigă
unul mai de la
margine Bă ce prost ești le‑ai speriat urlă
vecinul lui
Ba nu s‑au speriat boule Câteva inimi au
coborât și mai
aproape Morții freamătă ca orfanii la o
vizită de înfiere
O aud zice Miklós e Fanni a ta Inima ta ca
un somon
de lumină coboară printre morți și începe
să înoate
înspre mine
‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
Marii răniți ‑ care, la concertele date de
Enescu pentru ei pe front, se uneau câte
doi pentru a putea să‑l aplaude, atunci
când aveau câte o mână amputată.
Whitman ‑ care, în vremea Războiului
Civil, s‑a dus voluntar ca asistent
medical pentru marii răniți, pentru
marii mutilați, pentru muribunzii care
mai aveau de trăit doar câteva zile, poate
doar câteva ore. A vorbit & a condus
înspre moarte sute de oameni; și‑a folosit
cuvintele & limbajul, așa cum Enescu
și‑a folosit muzica, pentru a alina corpuri
& suflete aproape de distrugerea totală.
Enescu ‑ spunând undeva că a văzut fețele
marilor răniți anesteziate încă de la
primele note & că asta‑i ce face arta mai
prețios, aduce „transformarea în suflet”.
Am invidiat muzica citind asta: nu cred
că, în circumstanțele corpului distrus
aproape total, poezia poate anestezia
atât de rapid. Anestezicul ei e mai lent;
durează mai mult până când cuvintele se
dizolvă în sânge ‑ &, purtate de el, ajung
să se dizolve în creier ‑ &, în cele din
urmă, să dizolve creierul.
Poezia pansează ‑ dar fără anestezic.‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
Dragostea mea când carnea mea se topea &
se îmbiba
în carnețelul din buzunar știam că
niciodată nu te‑am
înșelat mai oribil Numai în carnea ta mai
intrasem
ca în hârtia asta Nu Invers Numai carnea ta
mai intrase
atât de adânc în mine Mă îmbibam & mă
așteptam ca
paginile să înceapă să cânte chiar acolo în
groapa
comună Cum cânta carnea mea după ce te
îmbibai în ea
Cum a cântat neîntrerupt de când te‑am
văzut în stația de
tramvai de lângă Keleti & până când
glonțul mi‑a intrat
în ceafă aici la Abda lângă Győr N‑ai să mă
crezi când
o să‑ți spun că și glonțul străbătând creierul
îmbibat de
tine a început să cânte Dar toată groapa
comună poate
depune mărturie că așa a fost Așa că‑i un
mic scandal
că paginile n‑au cântat aici jos printre oase
Cântecul
ne‑ar fi făcut să uităm că nu mai aveam
carne Cum ne
făcea înainte să uităm că avem carne La
vreo 2 luni după
ce m‑ai scos din groapă erai deja înapoi la
Budapesta pe
strada Pozsony în patul nostru Ai scos
carnetul din care
mă evaporasem & l‑ai pus lângă tine în pat
& l‑ai
deschis A început să cânte ca o cutiuță
muzicală Ai
rămas întinsă & l‑ai ascultat atentă cântând
neîntrerupt
de atunci din iunie 1946 până în februarie
2014 când
te‑ai ridicat din pat & ai închis carnetul &
ai coborât aici
lângă mine M‑ai îmbrățișat & am început
să ne îmbibăm
liniștiți unul în altul ca în pământ Ca în
hârtie Groapa
comună a început deodată să cânte ca o
cutiuță
muzicalăRadu VANCU
……………………
KADDISH(Poems from the forthcoming volume at Max Blecher Publishing House)
My love after you removed my body
from the common grave
you found in the front pocket of
my coat the notebook
with the last poems It was wet From the wet ground
But also from
my rotten & paper-soaked body
You dried it
in the sun You stood
next to the notebook & waited for it to dry
to see if the poems could be read
I thought you were watching
my body
evaporate from the notebook How it evaporates
from the poems And it was
a bit strange that the poems could only be seen
if my body evaporated
from them It was summer
I quickly evaporated & the poems
started to show You were reading them
& I was looking at you at the same time from
the air above where I had evaporated &
from the common grave
where I had remained & from the poems You didn’t cry
But I cried You
watched, surprised how the notebook got wet again You
started blowing over
it Over me The more you blew, the wetter the notebook got
You put it
in your pocket I evaporated from your body heat
much
faster than from the sun How I
sometimes evaporated
from the sun & sweet death
rising together
on your face at orgasm When you took it out
in less than a minute
perfectly dried it was clear that you do not understand anything
Neither do I
my love
I’m looking at you right now from the
common grave Or maybe from the
poems Actually from both The air
around you is me If you
feel that the air & light suddenly become
kind of wet salt
don’t be afraid It’s just me It’s just poetry
‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑(Only because the light cries from what
I’m writing
doesn’t mean I’m alive)‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
Carolyn Forché & her 1993 anthology,
Against Forgetting: Some 150
20th Century poets with testimony-poems on
totalitarian & genocidal horrors; it beggins
with the Armenian Genocide & it ends with
the wars in Yugoslavia.
There I discovered Rádnoti Miklos
– with the notebook in which he wrote down his last poems
found in his pocket after he was
exhumed from the common grave where
the Nazis had thrownhim. And in which only
the stubborn love of his wife, Fanni
Gyarmati, managed to find him. The paper
was already soaked in the juices of his own
decomposed body, she left it to dry in
the sun – and some of the
the most atrocious & luminous poems
ever written by a human being
reappeared on it.
Rádnoti had noted in his poems
the forced march of the prisoners, the executions on
that road from the copper mines of
the Serbian town of Bor towards Hungary (including
the execution of his friend, the violinist Lorsi
Miklós, shot in the back of the head; “that’s how they will
kill you too in a few days”, he had noted
in a verse from the last day of October
1944; that’s exactly how it was – they also shot him
in the back of his head a few days later), the memories
with Fanni (dazzlingly lit – epiphanies
in the strongest, strictly sacred sense of the
term).
Fanni lived another 70 years, until
February 2014. She never married again.
After her death a diary appeared
1,300 pages, covering the years 1935‑46,
about which she had not spoken to anyone for
70 years. She also made this diary
appear out of nowhere – just as she made poetry
return from the grave. She is the absolute heroine
of this poem, of the combination
of nekya & kaddish.
In the paper of Rádnoti’s poems, soaked by
his flesh & brain & heart, all the humankind was
in fact soaked.
(It’s only when the paper soaks into your body
that you are really writing.)‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
I might not remember you
my love but
the simple things are not worth doing Simple is
the heart
that dies when it dies Simple is
the brain
that when it stops it has really stopped
But the common grave is never simple
Everything is bustling here
beyond blood Like in poetry Like in
love
you have always been our
common grave my love
We passed from the first second
beyond the blood‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
(Just because I-m writing these poems
doesn’t mean I’m alive)‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
How beautifully the hearts rise above
Our
commune grave says Miklós Shush say the dead let’s not scare
them
And we watch the hearts glide
above
like the fishs of light Outstretched thread calls out
one more from
the edge What a fool tou are, you scared them, his neighbor
yelled
No, asshole, they didn’t freak out a few hearts
descended even closer
the Dead languish like orphans on an
adoption visit
I hear her says Miklós is your Fanni like
a salmon of light
descends among the dead and begins
to swim
towards me‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
The great wounded – who, at the concerts given by
Enescu for them on the front, they joined two by
two to be able to applaud him,
when they each had one hand amputated.
Whitman – who, during the Civil War,
volunteered as a nurse
for the great wounded, for
the great maimed, for the dying who
had only a few days left to live, perhaps
just a few hours. He talked & led
to death hundreds of men; he used his
words & language, like Enescu
used his music to soothe bodies
& souls close to the total destruction.
Enescu – saying somewhere that he saw the faces
the great wounded anesthetized from
the first notes & that this is what art does
most precious, it brings “transformation in the soul.”
I envied the music reading this: I don’t think
that in the circumstances of the almost
totally destroyed body,
poetry can anesthetize
so quickly. Her anesthetic is slower;
it takes longer for the words to dissolve
in the blood – &, carried by it,
to dissolve in the brain ‑ &, finally
to dissolve the brain.
Poetry bandages – but without anesthetic.‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑ ‑
My love when my flesh was melting &
soaking
into my pocketbook I knew
I’d never
cheated you more horribly Only in your flesh
had I entered
as in this paper No the other way around Only your flesh
had entered before
so deep inside me I was soaking & me
expecting the
pages to start singing right there in
the common grave
How my flesh sang after you
soaked in it
How it sang uninterrupted since I saw you
at the tram station near Keleti & until
the bullet entered
the back of my head here at Abda near Győr You won’t
believe me when
I tell you that even the bullet passing through the soaked by you
brain began to sing But the whole
common grave
can testify that it was so So it is a
little scandal
that the pages did not sing down here among the bones
The song
would have made us forget that we no longer had
meat as it
used to make us forget that we have meat
About 2 months after
you pulled me out of the pit you were already back in
Budapest on
Pozsony street in our bed You took out
the notebook from which
I had evaporated & you put it next to you in bed
& you opened it
It started to sing like
a small music box You
lay down & you listened intently to it singing
uninterrupted
since June 1946 to February
2014 when
you got out of bed & closed the notebook &
came down here
beside me You hugged me & we started
to soak
into each other quietly like into the dust Like into
the paper The commune
grave suddenly started playing like a
small music
box
painting: Marion Anna SIMON
trad. M. M. Biela
