Romanian

NICOLAE LABIS

POSTED IN Romanian December 23, 2021

NICOLAE LABIS (2.12.1935-22.12.1956)


1. Am iubit…


Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.


Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.


M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei…


Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie…

 


I loved…


Since I’ve known myself, I’ve loved
Summer sky, translucent, craved
The disheveled willow trees,
Rainbows shining on the rocks
Or the deep woods’ dewy drops
frozen in the white frost tease.
I loved on the fields the twirls
To see the morgana girls
Or on mountain ridges wing
dance of rounded lightning,
Cranes in their serene flights
Peace and dignity of heights,
Haughty pine trees up to sky
In the fluff of clouds too high


I loved the pure love unsaid
On the mouth a flower red
In the heart a burning thread.
Candid snow in eyes rejoice
In chest never-ending voice.


Oft I shuddered in believe
Everything that thoughts could weave:
On the whiteness of a page
Fast and weaving dances winged
From the thinking arches stringed
Arrowed by ideas’ sage…


All this greatness since its dawn
It’s been given us from aeon…

 


2. Moartea caprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

 

 


Death of the doe

The drought smothered the wind until its last breath,
The sun melted and dripped overflowing the earth,
Remained only the sky burning and empty flood,
From the wells buckets pull out not water, but mud.
Over the woods more often fires and fires,
Dancing with wild, satanic flame spires.

I follow my father uphill through the bushes,
And the fir-trees are scratching me, wicked and blunt
Together we start the hunting of deer,
The hunt of starvation in Carpathians’ mount.
Thirst overwhelms me. Sizzles on rock stones
The trickle of water dripping from the fount.
My temple presses the shoulder. I feel like I’m walking
On some planet unknown and heavy, distant.

We’re waiting in a spot where there are still chiming,
From the chords of smooth waves, the flows.
When the sun will go down when the moon will be shining
Here will come in a string to the water
One by one the does.

I tell father I’m thirsty, he signs me to be still.
You, astounding water, you’re quivering so quiet!
I feel I’m bound through thirst with the creature that’ll die
Against the law and so against the rite.

With withered rustle the valley is breathing.
What a terrible evening floats above the world!
Blood flows on the horizon and my chest is scarlet, as if
I wiped my hands full of blood on my chest cold.

Like on the altar ferns in purple flames
And stars astonished blinked between themselves,
Oh, how I wish you’d come no more, you’d come no more,
You, lovely sacrifice of my wood’s realms.

With leaping steps, she came and stopped
Looking around as if with fear
Her gentle nostrils shuddered the water
With slippery brass circles mere.

Something obscure gleamed within her wet eyesight.
I knew she’ll die, that she’ll suffer, I knew.
I felt as if living again the myth
Of the sweet maiden turned into a doe.
Up from above, the pale moonlight,
Was snowing on her warm fur faded cherry tree blooms
Oh, how I wished that for the first time, at sight
My father’s rifle to misfire fumes.

But the valleys rumbled. Fallen to her knees,
She raised her head, towards the stars she leaned
And fell into the water, stirring with grace and ease
Ephemeral black swarms of pearl beads keened.
A blue bird has twitched between the branches,
And the soul of the doe towards infinite crest
Took gentle flight, with screaming, as birds feather the fall
When they leave sad and empty their nest.
Stumbling I went and closed her shady eyes
Her eyes, guarded by horns in sad defeat
I shuddered silently and white when father
Hissed rejoicingly to me: – We have meat!

I tell father I’m thirsty, he signs me I can drink.
You, astounding water, you’re quivering in fright!
I feel I’m bound through thirst with the creature that died
Against the law and so against the rite.

But law is useless and to us unknown
When our life is hardly our own.
And rite, and mercy are at useless length
When my sister is hungry, and ill, and near death.

The rifle of my father lets out smoke.
Alas, the leaves without wind are rustling amok!
My father builds a scary fire estranged
Alas, how much the woods have changed.
From weeds I pick, not knowing, with no blink
A little flower with a silver clink…
With fingernails, my father sets apart
From the skewer, the doe’s being and her heart.

What is it, heart? I’m hungry! I want to live, I want…
You, to forgive me, maiden, – you, the doe of my heart!
Sleepy. How high’s the fire! And the forest, how deep!
I weep. What’s father thinking? I eat and weep. I eat!

 

 

 


3. Pasarea cu clont de rubin


Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.


M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă.

 

 


The bird with the ruby beak


The bird with the beak of ruby
Has avenged herself, look, has avenged herself.
I can caress her no more.


She has crushed me,
The bird with the beak of ruby,
And tomorrow
The chicks of the bird with the beak of ruby,
While nibbling through the dust,
Shall perhaps find
Traces of poet Nicolae Labiş,
By then a beautiful memory…

 


4. Noi nu


O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagănă oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci.
Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?


Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-și lepede inima-n colb
Insuportabil de mare povara?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

 


We won’t


Some of us have really defeated
Our fault, our lies and dread,
But there is still road uncompleted
To the sky that swings its spread.
Dried generations are dying out,
Young people laugh to the cold stars.
Who will lose faith in triumph, who’ll doubt?
On these ever-moving paths?


Who among us will die
Before his body has died?
Who will throw his heart in the dust
Unbearable heavy freight?
Like a bad wind, or like a mad frisson
The question went through the lot
Listen and listen and listen!
We won’t! Never ever! We won’t!

 

 


5. Primele iubiri


Azi, iata, am vazut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei in goana sa se-adune
Si catra el privirile-si tintesc –
Un codru nesfarsit de coarne brune
in care mii de stele stralucesc.
Sosind din dunga zarii de argint
Vin pasarile-mi mari de sarbatoare
Si-nchipuiesc pe ceruri, falfaind,
Un ocean de aripi miscatoare;
intreaga lume-a sufletului, vie,
Palpita-ntr-o frenetica betie.


Azi sunt indragostit.
E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat si suna
Oglinzile ritmandu-si-ie-n dans,
Si brazii mei vuiesc fara furtuna
intr-un ametitor, sonor balans,
in vii vibreaza struguri stravezii
Cristalurile cantecelor grele –
Si stropi scaparatori de melodii
Ca roua nasc in ierburile mele.
Eu curg intreg in acest cantec sfant:
Eu nu mai sunt, e-un cantec tot ce sunt.

 

 

 

 


First loves


Today, look, I have seen a rainbow, whole
above the universe of my own soul.
All my deers come racing one another,
they look upon him with a staring gaze-
an endless woodland of brown horns together
where thousands of stars celestially blaze.
Arriving from the silver lining sky
My celebrative birds coming in swing
and, fluttering, they build on heaven, high,
a moving ocean as a waving wing.
The whole world of my soul, vivaciously,
trembles in a frenetic ecstasy.


Today I am in love.
A rainbow, whole
above the universe of my own soul.
The springs are all enlightened and they chime
moving their mirrors in a rhythmic dance,
and my fir-trees roar without storming time
in an astounding, resonant balance,
in vineyards vibrate the pellucid grapes
The crystals of the heavy tuned reverbs-
And drops of scintillating lyric shapes
like morning dew are born into my herbs.
I fully flow throughout this holy anthem:
I am no more. A song is all I am.

 

traducere, M. M. Biela

MAGDA ISANOS

POSTED IN Romanian December 23, 2021

 

MAGDA ISANOS (17.04,1916-17.11.1944)


1. Mana ta


Mina ta nu-i fara de temei fierbinte,
sau rece, grea ca plumbul, sau usoara;
eu vorba i-o-nteleg, si ea nu minte,
cum are obiceiul stapinul, bunaoara.


E ca o frunza mare, pala, ce s-a scuturat
pe fruntea mea, sa steie racoroasa,
si, cind pe umeri citeodata mi se lasa,
eu stiu de esti sau nu esti suparat.


In parul meu ce albe-s degetele miinii tale,
si-asa de visatoare, ca de femeie-mi par,
dar ard si dor de brate pina la umar goale,
de-mi zic ca au in virfuri si-n podul palmei jar.


Stiu orice linie sau vinisoara albastrie
a miinii tale, orisicit de nensemnata,
dupa cum si dinsa pe de rost ma stie
si sa ma uite n-ar mai putea vrodata.

 

 

Your hand


Your hand is not without a reason hot,
or cold, heavy as lead, or soft.
I understand its word, and she lies not,
as does its master usually, oft.


It’s like a big, pale, shaken leaf
on my forehead, to stay refreshing,
and, when it rests on my shoulders brief
If you’re upset or not, I may be knowing.


How white are in my hair the fingers of your hand,
and so dreamy they are, to a woman’s resemble,
but for bare arms to shoulder they’re burning, hurting and
I feel like on the tips and in palm they have embers.


I know each line or blue frail vein
on your hand, it matters not how small,
insomuch as she knows me by heart’s thane
and to forget me never could no more.

 

 

 

2. Doamne, n-am isprăvit


Doamne, n-am isprăvit
cântecul pe care mi l-ai şoptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheaţă şi pară
în orice sară.


Nu pot pleca. Arborii îmi şoptesc;
florile calea-mi aţin şi mă opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudă şi naivă mirare.


Oamenilor voiam să le las
sufletul meu, drept pâne la popas,
drept păşune, livadă şi cer.


Tuturor acelora care nu mă cer
şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu
o candelă pentru mai târziu.


Căutam în iarbă şi-n mohor
tainele ascunse tuturor.
Mă uitam în fântână şi-n iaz,
şi-ascultam – îndelung – sub brazi…


Atunci au venit îngerii şi m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fă să zboare
cântecele mele nerăbdătoare.

 

 

Lord, I haven’t finished


Lord, I haven’t finished, you see
the song you whispered to me.
Don’t send me ice angels and light
every eventide.


I can’t leave. The trees whisper from top,
the flowers hold my path to stop.
About all I began a song
of praise and naive wonder, long.


My soul, to people I wanted to leave
as bread for rest relieve
as pasture, orchard, and sky.


To all those who don’t ask for my sigh
nor know me, I wanted to be
a candle for later to see.


I was looking in the weeds and the grass tall
for the secrets hidden from them all.
I looked in the fountain and the pond,
and I listened – long – the fir trees’ sound…


Then the angels came for me to get.
Lord, I can’t leave, I’m not done yet!
Open the cage, let fly along
my eagerly awaiting song.

 

 

3. Copilul meu, sa nu ma cauti


Copilul meu, să nu mă cauţi. Toate
îţi vor vorbi de mine cu dreptate.
După ce n-am să mai fiu,
să nu spui: “Pentru mama-i târziu”.

Să ştii că am sa râd in flori
şi c-am să-nconjur de multe ori
cu nourii şi cu ploaia ogrăzile
unde mi-am petrecut amiezile.

Dacă suferi, să mă chemi serile,
şi-am să vin lângă inima ta,
de-ar trebui să străbat zările
şi marea cu aripa mea.

Să nu te temi de faţa mea schimbată.
Să nu spui: “Mama n-a fost aşa niciodată!”
Ai să-mi cunoşti glasul poveştilor
în arborii din faţa fereştrilor.

Din multe semne-ai să-nţelegi că-s eu,
când am să vin lângă patul tău
şi-am să fac aerul răcoros,
scoborând toate stelele jos.

Ai să cunoşti că-i mama, după pace,
şi după felul-n care totul tace –
durerea şi grija de mâine –
după mirosul de gutui şi pâine.

Ai să mă ştii şi-ai să zâmbeşti dormind.
Eu, când am să văd soarele răsărind,
de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor,
am să-mi iau îngerii şi-am să zbor.

 


My child, don’t look for me

My child don’t look for me. Around
the truth about me will abound.
After I will be gone,
don’t say, “It is late for mom.”

Know that from the flowers I’ll laugh
and many times, I’ll hold, in behalf
of the clouds and the rain, the grounds
where I’ve spent my noons with no bounds.

If you suffer, call me in the night,
and I will come beside your heart,
even if I must cross the sky
and the sea with my wings I’ll fly.

Don’t be afraid of my guise though.
Don’t say, “My mother never looked so!”
the voice of my tales you will know
whispered by the trees at your window.

From many signs you’ll feel that’s me, deep
when I’ll come to your bed sleep
and I’ll refresh the air anew,
bringing all the stars next to you.

You will know that is mom, from the peace,
and the way everything is at ease –
the pain and the tomorrow’s dread –
from the scent of quince and bread.

You will know me, and you’ll smile in your dream.
I, when I’ll see the sun rising in gleam,
fearing that I’ll become dew and I’ll die,
I’ll take all my angels and I’ll fly.

 


4. Murim…ca maine


E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.


Atâta soare, Doamne, -atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare…


Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.


Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate


si celalalt – si-mi pare ne-nteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.

 

 

We die…someday


It is so sad to think that one blessed day,
even tomorrow, all the alley trees
will be there standing still as now we seize,
cheerful, while we’ll be rotting away.


So much sunlight, dear Lord, so much sunlight
after we go will shine upon the world.
cortege of seasons and of rain unfurled
with hair from which is pouring fresh delight…


This grass will sprout again in daily chime,
the moon will bend forever just like now,
amazed, over the never-ending flow
just us alone won’t be a second time.


I find it strange that still it seems we may
find so much time to waste in loathe and hating,
when life is just a drop, a breath that’s bating
between this minute ticking straight away


and the next one – and I’m feeling unwise
and sad for we don’t watch enough the skies,
that we don’t pick a flower, we don’t smile,
we, dead forever, living just a while.

 

 

 

 

5. Acum cantecul s-a sfarsit


Acuma cintecul s-a sfirsit.
Nu stiu de-i bine ori rau.
Din frunze-am cintat. Dumnezeu,
linga mine stind, mi-a soptit.


De fapt nu era Dumnezeu, era pom.
Si citeodata-avea glas de om.
“Sarbatoreste, mi-a spus el, aceste
cimpii dezmierdate si creste… “


Si ca o pasare neinvatata
m-am apucat sa cint. Eram mirata
si bucuroasa, si nici n-am simtit
cum trece anotimpul fericit!


Zburati, cintece, zburati departe,
scuturati-ma de pamint si moarte,
si preamariti natura-n care inca
e liniste si-ntelepciune-adinca.

 

 


Now the song is over


Well, the song is over now
I don’t know if it’s good or bad.
From the leaves I sang. God,
standing next to me, murmured low.


It wasn’t really God, ’twas a tree.
And sometimes human voice had he
“Celebrate,” he told me, these
caressed fields and the days seize … “


And like an unlearned bird dazed
I started singing. I was amazed
and happy, and I didn’t even feel
how the happy time flew genteel!


Fly out, songs, fly far away,
from the earth and death, shake me, pray,
and glorify the nature in which still
there is peace and deep wisdom thrill.

 

 


6. Dragostea mea


Eu stiu ca tu nu meriti dragostea
si-mi place totusi sa ti-o daruiesc;
dar parca balta merita vreo stea,
si totusi câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriti iarasi clipele de-acum
si gândurile bune câte ti le-am dat,
dar parca merita noroiul de pe drum
petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însa e ca soarele,
care ramâne pururea curat
si dupa ce milos i-a sarutat
leprosului, pe ulita, picioarele…

 

 

My Love


I know that you do not deserve my love
But I’d still like to offer it to you,
Does the swamp deserve stars from above?
And yet, how many are mirroring through!


You don’t deserve all the moments of now
and the good thoughts that to you I emit,
But does the mud from road deserve somehow,
The petals that were shaken over it.?


Love is like the sun from heavens sweet
Which forever remains pristine, blessed
Right after he pitifully kissed
The legs of the leper from the street…

 

 

7. Intelepciune


Înţelepciune este sã respiri
Uşor, şi dupã lacrimi sã zâmbeşti,
Petalele ce cad din trandafiri
Şi nu s-aud când mor, sã le iubeşti.


Priveşte pomii drepţi din bãtãturã –
Ei catã totdeauna cãtre cer,
Şi-n ruga lor cea verde parcã cer
Mai multã ploaie, mai puţinã urã.


Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate naintea spicelor sã cazi,
Stãpâni când nu suntem decât pe azi,
Nu te gândi la mâine, nici la ieri.

 

 

 

Wisdom


Wisdom is only to be and breathe
Slowly, and smile after the tears,
The petals falling from the roses
Not heard while dying, love them with no fears.


Look at the trees straight growing in your yard –
Always towards the sky they’re watching,
In their greenish prayer they seem asking
For more rain, for less hatred in the heart.


Don’t think of morrow nor of yesterday.
You, Man, may fall ere the spikes are bent,
We, being masters only for the moment,
Don’t think of morrow nor of yesterday.


traducere, M. M. Biela

ELENA FARAGO

POSTED IN Romanian December 23, 2021

 

ELENA FARAGO (29.03.1878-4.01.1954)


1.Era o fantana


Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea,
Ca toate şoselele lumii.
Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea,
Era o fântână cu ciutura grea.
Căci apa-şi clădise, trecând peste ea,
În straturi, pojghiţele humii.


Era o fântână cu cumpăna grea,
Ca toate fântânile vieţii.
Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apa sălcie şi caldă şi rea.
Dar furca cu braţele-ntinse pândea,
Momind de departe drumeţii.


Zoreau însetaţii s-ajungă să bea,
Ca toţi însetaţii din viaţă.
Trăgeau cu putere de cumpăna grea
Dar apa sălcie şi caldă-i gonea.
Şi-ades câte unul mai tânăr pleca
Cu lacrimi de ciudă pe faţă.


Şi-ades câte unul mai vârstnic râdea
Ca toţi ce-o cunosc: APA VIEŢII.
Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apa sălcie şi caldă şi rea.
Dar furca cu braţele-ntinse pândea,
Momind de departe drumeţii.

 

 

 

There was a fountain


On a long and rough and barren road,
Like all the roads in the world.
On a long and rough and barren road,
There was a fountain with a shadoof bold
For the water had passed over it, making broad
Crusts of clay, layered loam unperturbed.


There was a fountain with a shadoof bold,
Like all life fountains bizarre.
There was a fountain with a shadoof bold,
With brackish, hot water, and bitter to hold.
But the fork with outstretched arms was lurking fold,
Luring travelers from afar.


The thirsty hurried to drink water cold
Like all the thirsty in life.
They were pulling hard the shadoof bold
But the bitter, hot water chased them appalled.
And often a younger one left the herd
Tears of spite on his face going rife.


And often laughed someone who was old
Like all who know it: WATER OF LIFE bizarre.
There was a fountain with a shadoof bold,
With brackish, hot water, and bitter to hold.
But the fork with outstretched arms was lurking fold,
Luring travelers from afar.

 

 

 

2. Un gand


Mii şi mii de valuri vin din larg mereu
Pân-ajunge marea de adapă malul; –


Nu-ntreba nisipul cine poartă valul
Că ar fi în stare să-ţi răspundă: – Eu!

 

 


A thought


Thousands waves from offshore come as time goes by; –
Up until the sea waters the shore knave; –


Do not ask the sand who carries the wave
For it would be able to answer you: – I!

 

 

 

3. Si iar mi-e sufletul la tine


…Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot…


Aşa!… dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân- vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă…


Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer..
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură…
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer…

 

 

 


And once again my soul cries for you


…And once again my soul cries for you
So absolute,
So fully whole,
That when I sip my tear it feels like
It begs,
It caresses,
In pain strike,
As if you cried that tear inside me,
As if I returned once for all…


Like that!… Give me your hands – ensemble,
And both your eyes, give them to me,
Wide open,
Deep,
Close by my side
Till beneath the eyelids we’ll hide
The same star melted in two, humble
For much it takes
And gives for free…


And the thought’s path slowly is closing
Only the tears beg for a cry…
I’ve no more eyes,
No mouth I have…
On the sea, on its stealing wave
My eyes can’t open anything
Only the window to the sky…

 

 

 


4. Iubeste-mi mainile


Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atât – cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe…


Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot…


Dezleagă-mi sufletul de vina
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină…

 

 

 


Oh, love my hands


Oh, love my hands,
and eyes,
and then forgive them if there were some moments
when they knew not the way to tell you,
when they could not give you
as much as they’d have liked,
as much as maybe your heart asked them to.
Within the love,
the doubt,
the despair that takes no longer than a wink.


Oh, love my hands
and eyes,
and then forgive them the unwanted guilt
for way too late they came in your life
and way too soon they leave for good…
Untie my soul from guilt, from sorrow
that very soon no more I could
bring with my hands
and eyes
the painful,
the tardive smile of light to you.

 

traducere, M. M. Biela

STEFAN AUGUSTIN DOINAS

POSTED IN Romanian December 23, 2021

 

STEFAN AUGUSTIN DOINAS (26.04.1922-25.05.2002)


1. Astazi ne despartim

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău …

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul

 


Today we part

Today we no longer sing nor smile.
Sitting at the beginning of the season chant,
today we part facile
like the waters parted from the land.

All is so natural in our silence.
We tell each other, “That’s the way it should be …”
Next to us, the blue reliance
for the thought-out truths is testimony.

Soon you will be the azure of the seas,
I will be the earth with all sins.
Big birds will look for you in the breeze
carrying the breath of food in their chins.

People will think we are enemies.
Between us, the world will stand still
like a forest for hundreds of years
full of beasts with striped fur twill.

No one will know that we are still so close
and that, in the evening, my soul,
like the shore that from the water forms,
takes the forgotten shape of your whole…

Today we don’t kiss, each other we don’t want.
Sitting at the beginning of the season chant,
today we part facile
like the waters parted from the land.

Not too long ’till you’ll be the mirrored sky
I will be the black sun, the earth billow.
Not too long ’till wind will blow high.
Not too long ’till the wind will blow …

 


2. Mistretul cu colti de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…

– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici …

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…

– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…

– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…

– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…

– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

 

 

The boar with silver fangs

A Prince from Levant in love with the hunting
through dark forest’s heart was making his way,
For finding his path through the bushes hard fighting,
was playing his bone flute and to his men he’d say:

– Let’s go for the hunt in the deep wilderness
the hunt of the wild boar with silvery fangs,
who daily is shedding in hollowly stillness
the hoof and the fur and his glimmering glance…

– Mylord, said his servants with the bugle callings,
That boar, which you want, won’t be coming this way.
Let’s rather go hunting the horn headed beings,
or red coated foxes, or small hares astray…

But the Prince passed on smiling pursuing his road
contemplating in silence the colorful trees,
he paid no attention to the kind doe’s abode
nor to lynx always smiling with bright eyes at ease.

Beneath the tall beeches he passed branches taming:
– Behold how he’s spinning our distance to narrow
the silver fang boar not too far from our aiming
let’s hit him at once with one strike wooden arrow!…

– Mylord, is the water under the foliage lush,
said shrewdly the servant with a voice like a pang
Yet he turned and he answered kindly: – Hush…
and the water was shining like a boar silver fang.

Beneath elms he was hurrying the scattered cortege,
– Behold how he’s roaring and grubbing his marrow:
the silver fang boar not too far from our edge
let’s hit him at once with one strike iron arrow!…

– Mylord, is the grass quivering in a rush,
said daring the servant with a smile like a pang.
Yet he turned and he answered kindly: – Hush…
and the grass was shining like a boar silver fang.

Beneath firs he was shouting urging them to the crest.
-Behold where it is his place to retire
the boar silver fang from the tales I possessed:
let’s hit him at once with a strike fire arrow!…

– Mylord, is the Moon shimmering in a gush
said with spurn the servant with a laugh like a pang.
Yet he turned and he answered kindly: – Hush…
and the moon was shining like a boar silver fang.

Alas! while the pale stars on heaven all sang
As he bent over water while the sun set it must
appeared a gigantic wild boar and his fang
ripped him wildly through the red bloody dust.

-What strange beast attacks me and lets me for bleeding
and stops without mercy my boar silver’s hunt?
What dark bird in moonlight is crying my pleading?
What dead leaf, unseen leaf is beating me blunt?…

– Mylord, the boar with the fangs like the silver
himself roaring took you under trees for the smash.
You can hear the bark of bloodhounds with a quiver…
Yet the Prince turned, and he answered kindly: – Hush…

Better take the horn and ceaselessly blow it,
and blow ‘till I’m dead to the heavenly plead…

Then the moon disappeared slowly from its moonlit
and the hunt horn was blowing, but too little indeed.

 

 

 


3. Foamea de Unu


Voi, numere-n delir, scrumite grupuri, cum pot sa va slavesc?
Iubire, tu -fii vantul rosu ce-a batut prin trupuri si, timp de-o clipa,-n carnea lor facu sa arda-ntregul: cel ce ca un umar de zeu luceste, care nu e nici absenta numarului, dar nici numar! invata-ma cum sa hranesc aici o pasare ce n-are timp sa zboare caci piere – pui – in propriul ei ou, o boare ce respira-n alta boare, un cantec care nu-i decat ecou; si, mai ales, aceste vagi rasfrangeri intr-o oglinda sparta, ca si cum oceanul ar scuipa pe tarmuri ingeri exact in patu-n care noi zacum.
Al cui nisip suntem?
Cel ce nu poate sa numere (de-a pururea fiind doar
Unu) vai! e numarat in toate fragmentele – ce-l neaga putrezind.

 

 

 

The hunger for one


You, numbers in delirium, ashen groups, how can I glorify you?
Love, you – be the red wind that blew through the bodies and, for a moment, in their flesh made the whole burn: he who shines like a god’s shoulder, who is neither the absence of number, nor number! teach me how to feed here a bird that has no time to fly because it perishes – chick – in its own egg, a breath that breathes into another, a song that is nothing but an echo; and, especially, these vague reflections in a broken mirror, as if the ocean were spitting angels on the shores right in the bed we were lying in.
Whose sand are we?
He who cannot count (always being only
One) alas! is counted in all the fragments – which denies it rotting.

 

 

 

 

 


4. Amintirea poetului


Zvelt, înteţind sub asfalt o furtună
de sunete, vesel şi-n grabă trecea
ca ploaia cu fluiere lungi, cu profilul
abia şlefuit de idei.


Ochi pe sub fixe pleoape poroase,
cum numai Sibiul deschide, citeau
în zodia lui, lăcrimau lângă Peştii
cu gurile pline de mâl.


O, însă ce este trecerea unui
poet, dacă nu sfâşiere şi vis
cu care suav-înnoptatele Genii
îşi satură gravele corzi?


Tare gelos e adâncul pe tot ce-a
cuprins întru sine; şi numai când, jos,
o mare iubire-şi asumă tăcerea,
se naşte un cântec aici.


Noi, oare noi fără gingaşul sprijin
al celui răpit, am mai fi cântăreţi?
Muţenia lui ne-nfloreşte pe limbă;
grăind, îi rămânem datori.


Iată – el trece, şi-asfaltul începe
sub tălpile noastre să cânte, uimit,
şi astfel noi înşine, credem, când preajma
ne judecă totuşi poeţi.

 

 


The memory of the poet


Slender, intensifying under the asphalt
a storm of sounds, merry and in a hurry, passed
like the rain with long whistles, with a profile
barely polished by ideas.


Eyes under fixed porous eyelids,
as only Sibiu opens, read
in his zodiac, cried near the Pisces
with mouths full of mud.


Oh, but what is the passage of a poet,
if not tear and dream
with which the gentle-dark Geniuses
saturate their solemn strings?


Deeply jealous is the deep of all
that embraced within itself; and only when, below,
a great love assumes its silence,
a song is born here.


Would we, without the tender support
of the kidnapped, still be singers?
His silence blossoms on our tongues.
speaking, we owe him.


Look – he passes, and the asphalt begins
to sing beneath our feet, amazed,
and so, we ourselves, we believe, when the purlieu
however, is judging us poets.

 

 


5. Exista


exista
o multime de chipuri
in care n-am sa te pot pastra


exista
milioane de cuvinte
ce-mi vor putrezi in ureche


exista
o iarba
care se va da la o parte
ca tu sa poti creste
necontenit alta


fii
zi de zi
binevenita!

 

 

 

There is


there is
a lot of faces
I won’t be able to keep you in


there is
millions of words
that will rot in my ear


there is
a grass
that will sidestep
so that you can grow
incessantly another


Be
every day
welcomed!


traducere, M. M. Biela

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MARIANA CODRUT

POSTED IN Mariana Codrut, Romanian December 23, 2021

MARIANA CODRUT (1.11.1956)


1. noua zi

Rîndunica din cuibul de sub streaşină se puse pe ciripit. Desigur, saluta noua zi. Iată, cum nu?, pereţii începuseră să se albească, se crăpa de ziuă. Îmbujorată, mama s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat tăcută, fără zgomot şi a ieşit din casă – cu porcul şi cu găinile nu-i de glumă la ora asta, rup uşile de foame! Iar vaca trebuie mulsă, că îndată trece cireada pe la poartă.

Noaptea plouase bine de tot. Cu cizmele de cauciuc încălţate direct pe pielea caldă, fără şosete, mama clefăi prin glodul ogrăzii ba spre poiată, ba spre ocol, ba spre magazie, întrebîndu-se poate a mia oară: măi, cum o fi arătînd ofiţereasa aceea din al doilea război mondial, prăvălită de pe murgul cel falnic? Abia plecase biata rusoaică de la vecinii părinţilor după ce-şi spălase sîngele femeiesc în ligheanul cerut prin semne. Abia ajunsese în popuşoaiele satului de pe malul Prutului, cînd un glonţ întîmplător – de-al ruşilor? de-al românilor? de-al nemţilor? – i-a găurit capul. Şi aşa a găsit-o un consătean, cu faţa în glod. Iar calul (murg, da, da, spuneau gospodarii în şura cărora se primenise), ia-l de unde nu-i! Cu mintea necoaptă, mama n-a întrebat atunci: dar fata cum era? Şi chiar dacă ar fi întrebat, probabil i s-ar fi răspuns doar atît: frumoooasă, bre, omule, ce să mai vorbim?! Abia mult mai tîrziu, mai ales cînd ploua, mintea ei nu mai scăpa de obsesia: ce ochi avea rusoaica? Şi părul…?

Dumnezeu s-o ierte, săraca!, spuse tare, turnînd grăunţele în troacă. Apoi şi-a făcut cruce, poate a mia oară.

În urma mamei, tatăl s-a sculat şi el iute şi lipa-lipa desculţ pînă la geam. Cu o mînă ţinîndu-şi izmenele, cu cealaltă dînd deoparte de-un lat de palmă storul, aruncă o căutătură afară: sîrmele de rufe străluceau îmbrobonate cu mii de mărgele de apă, zarzărul şi salcîmii grei de frunze erau uzi, portiţa şi gardurile de scînduri, ude şi negre. Doar o dungă de zare sclipea luminoasă. Cu colţul ochiului, văzu flaneaua roşie a nevestei în drum spre fîntînă. Ar fi trebuit să se îmbrace şi el şi s-o pornească la treburi, că doar nu-i duminică. Acuş! S-a furişat în celălalt pat, la picioarele copilei care dormea cu faţa la fereastră. Fetica, fetica!, murmura liniştitor înghiţindu-şi cu zgomot scuipatul, în timp ce-şi strecura cu grijă sexul întărit între petalele ei roz…

Rîndunica din cuibul de sub streaşină începu să se zbată şi să ţipe ascuţit: ucigaşul azurului, ucigaşul azurului, ucigaşul azurului! Poate că cineva ar fi priceput ce zice. Dar nimeni n-a auzit-o, toţi fiind ocupaţi cu ale lor. Primele raze de soare pipăiau fruntea umezită de somn, intrau printre pleoapele transparente ale fetiţei. Iar în ogradă, lighioanele hămesite zbierau şi băteau din aripi, nedîndu-şi rînd la mîncare.


* Cu acest text literar Mariana Codrut a obtinut Premiul Spiegelungen pentru proza scurta pe anul anul 2020 la cocursul ” Microlite:dincolo de Celan”, organizat de Institut für Deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas al Universitatii Ludwig-Maximilian din München.
Ca urmare “Noua Zi” a fost publicata in reviste din Germania si Ucraina.

 

 

 

the new day

The nestling swallow under the eaves started chirping. Of course, greeting the new day. Well, why not?, the walls had begun to whiten, the dawn was breaking. Blushing flushed, mother got out of bed, dressed silently, noiselessly, and went out of the house – with the pig and the hens, it’s no joke at this hour, they break the doors of hunger! And the cow must be milked, because the herd any moment now will pass by the gate.

In the night it rained heavily. With her rubber boots directly on her warm skin, without socks, the mother splashed her way through the muddy yard, now to the barn, now to the cowshed, or to the storeroom, wondering for the thousandth time: man, what would that World War II officer’s wife looked like, fallen off her noble chestnut stud? The poor Russian woman had just left her parents’ neighbors after washing away her female blood in the laver asked for by signs. She had just arrived in the village’s maize on the bank of the Prut River, when a stray bullet – from the Russians? from the Romanians? from the Germans? – pierced her head. That’s how a fellow villager found her, with the face in the mud. And the horse (chestnut, ye, ye, said the householders in whose barn she had freshened up), vanished into thin air! With a green mind, the mother didn’t ask then: but what was the girl like? And even if she had asked, she would probably have been answered just that: pretty lady, man, what more can we say?! Only much later, especially when it was raining, did her mind not escape the obsession: what eyes did the Russian woman have? And the hair …?

God forgive her, poor thing!, she said loudly, pouring the grains into the trough. Then she made a cross, maybe for the thousandth time.

After the mother, the father got up quickly and stealthily barefoot to the window. With one hand holding his drawers, with the other hand setting aside a palm wide the blinds, he peeked outside: the wires of laundry shone adorned with thousands of water beads, the heavy leafy apricot and acacias were wet, the gate and plank fences, wet and black. Only a horizon stripe shone brightly. Out of the corner of his eye, he saw his wife’s red flannel on the way to the well. He should have gotten dressed and set to work because it’s not Sunday. Soon!
He snuck into the other bed at the feet of the sleeping child facing the window. Girlie! girlie!, he murmured soothingly, swallowing his spitting with a noise, while ‑ he carefully slipped his hardened sex between her pink petals …

The nestling swallow under the eaves began to struggle and scream shrilly: the killer of the azure, the killer of the azure, the killer of the azure!
Maybe someone would have understood what it was saying. But no one heard it, all being busy with their own. The first rays of sunlight were touching the sleep-dampened forehead, coming through the little girl’s transparent eyelids. And in the yard, the famished beasts were screaming and flapping their wings, not taking a turn to eat.


*With this literary text Mariana Codrut won the Spiegelungen Prize for short prose for 2020 at the competition “Microlite: beyond Celan”, organized by the Institute für Deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas of the Ludwig-Maximilian University of Munich.
As a result, “New Day” “was published in magazines in Germany and Ukraine.

 

 

 

2. drum rece

ca să nu te supui, stai singur. e secolul supunerii.
ca să nu aderi, stai singur. e secolul aderărilor.
ca să nu fii „în rînd cu lumea”, stai singur.
e secolul neieşirii din rînd.

chiar cînd ţi-e puţintel dor
pînă şi de vorbăraia menită să ucidă liniştea
– liniştea e cea mai mare sperietoare a vremii -,
alegi să fii singur. un individualist, un ins dubios!

stînd sub copaci cu capul plecat pe o carte
(te încearcă în glumă cînd şi cînd teama
pentru gîtul dezgolit la ceafă), eşti fericit:
tocmai ai aflat

că şuşaua colbuită spre drumul judeţean
unde frigul te albăstrea în copilărie se cheamă
drum rece, că drum rece era şi peste sat,
calea păsărilor migratoare spre deltă.

dar: în zilele cînd nu mai înţelegi nimic
şi cărţile nu-ţi mai spun nimic
iar străinul se desparte şi de el însuşi.
cînd auzi pulsul singurărăţii bătînd ritmic
în cap ca un ciocan, anxietatea îşi ridică
botul ud de sînge din pieptul tău,
sigură de sine şi lacomă ca leul
călare pe antilopa ţintuită la pămînt.

fără puteri zile şi zile pe gheaţa de-un deget
(ce transparenţă!), înviezi brusc la vederea
feţelor din străfunduri. tot aplecat,
formele iraţionale să le distingi
în evantaiul lor de sensuri, încerci să-ţi spui
singur o poveste. însă, la fel de abur,
de imponderabil ca atunci cînd eşti fericit,
îţi dai seama că ai uitat toate cuvintele.
doar apa foşneşte dedesubt încontinuu.

 

 

cold road

so as not to obey, stand alone, it is the century of obedience.
so as not to adhere, stand alone, it is the century of adherence.
so as not to “comply with others”, stand alone.
it is the century of not getting out of line.

even when you miss a little
even the chatter meant to kill the silence
– silence is the greatest scarecrow of the time -,
you choose to be alone. an individualist, a shady fellow!

sitting under the trees with your head bowed on a book
(jokingly now and then you fear
for the bare back of your neck), you are happy:
you just found out

that the cobbled path to the county road
where the cold blued you as a child is called
cold road, that cold road was also over the village,
the path of migrating birds to the delta.

but: on days when you no longer understand anything
and the books don’t tell you anything
and the stranger is also parting with himself.
when you hear the pulse of loneliness beating rhythmically
in your head like a hammer, your anxiety rises
its blood-soaked snout from your chest,
self-assured and greedy like the lion
riding on the antelope pinned to the ground.

powerless for days and days on the one-finger ice
(what transparency!), you suddenly come alive to the sight
of the faces from the depths. still bent over,
the irrational shapes to distinguish
in their fan of meanings, you try to tell yourself
alone a story. but just as steamy,
as imponderable as when you’re happy,
you realize you’ve forgotten all the words.
only the water rustles underneath continuously.

 

 

3. (împărţit…)


împărţit între umilinţă
şi orgolii dezastruoase
primind în plex propriul
vaier răsfrînt de cuvinte
el – un condiment preţios
scos de zile mari
pentru vînatul la tavă –
îţi reaminteşte
cînd nu e cazul:
eu sînt poetul!

 

(din vol. “existenţă acută”, C.R., 1994)

 

 

 

 


(divided…)


divided between humility
and disastrous egos
receiving in the plexus his own
groan reflected in words
he – a precious spice
taken out on special days
for the hunt on the platter –
reminds you
when it is not the case:
I am the poet!


(From the volume “acute existence”, C.R., 1994)

 

 

 

4. ce spui, Doamne, tuturor


ce spui Tu în acelaşi timp la toţi
n-are nici o logică pentru mine –
eu sînt asociala incapabilă să audă
vorbele zise tuturor deodată.
zi-mi doar mie ceva
(dar nu singurătate, nu frică
sau revoltă, le ştiu),
ceva puternic pînă la implozie.
voi fi numai ochi şi urechi
şi voi înţelege totul în felul
în care iarna înţelege ningînd.

 

 

 


Lord, what you say to everyone


what you say at once to everyone
makes no sense to me-
I am the asocial unable to hear
the words told to everyone at once.
tell only me something
(but not loneliness, not fear
or revolt, I know them),
something powerful to the point of implosion.
I will be only eyes and ears
and I will understand everything the way
winter understands by snowing.

 

 

 

 

5. luna asta


plutind ca o raţă-nfoiată deasupra
(noi sîntem în adîncuri, dedesubt)
nu are nici o legătură cu singurătatea noastră,
cu fruntea pură a mamei din tinereţile ei
exterminate de istoria românească
ori cu ecranul luminos în care mă văd.
ea e din altă tara.

 

 


this moon


floating above like a fluffy duck
(we are in deep, below)
it has nothing to do with our loneliness,
with the pure forehead of mother from her youth
exterminated by Romanian history
or with the bright screen in which I see myself
it’s from another country.

 

 

 

6. cum curge ploaia


ascult darabana ploii pe blocuri, franchețea ei pură. franchețea ei absurdă într-o țară unde până și moartea e un politician: nu-i pasă de aparențe, nici de ce se ascunde sub ele, un singur țel pompându-i sângele-n inimă – să învingă.


cum curge ploaia într-o țară de politicieni, un teatru în care personajelor de prim-plan le-au luat locul maimuțele cu funduri roșii… că-i iarnă, că-i vară, fug maimuțele de lumină: jos, în cuibul șobolanilor. sus, în podul cu molii drogate cu aburi de făină. dar teamă n-au: steaguri ale dezastrului, pe acoperișuri flutură pieile nobile puse pe bețe.

 

 


how the rain flows


I listen to the drumming of rain on the blocks, its pure frankness. its absurd frankness in a country where even death is a politician: it doesn’t care about appearances, nor what hides beneath them, one goal pumping its blood to the heart – to win.


how the rain flows in a country of politicians, a theater in which the leading characters were replaced by monkeys with red bottoms… be it winter, be it summer, the monkeys run away from the light: down under, in the rat’s nest. up, in the attic with flour steam drugged moths. but they have no fear: flags of disaster, noble skins on sticks flutter on the roofs.

 

 

 

7. ritual


în fiecare dimineaţă
rup cordonul visului
şi intru în realitate
cu inima grea de teamă
de ruşine
de gînduri stătute.
mă învîrt printre voi
– animal stupid care
oprindu-se în răstimpuri
priveşte în jur suspicios
şi ţipă fără pricină.
în fiecare dimineaţă
pornesc în căutarea
unei lumi vii
cu inima grea
de teamă
de silă
de gînduri stătute.


(Poezie publicată în vol. “existenţă acută”, Cartea Românească, 1994, cenzurată fiind din vol. anterior, “tabieturile nopţii de vară”, C.R., 1989.)

 

 

 

 

ritual


every morning
I break the dream cord
and enter reality
with a heart heavy of fear
of shame
of stale thoughts.
I’m among you
– stupid animal that
stopping at times
looks around suspiciously
and screams for no reason.
every morning
I start looking
for a living world
with a heavy heart
of fear
of loathing
of stale thoughts.


(Poem published in the vol. “acute existence”, Cartea Românească, 1994, censored from the previous vol. “habits of the summer night”, C.R., 1989)

 

 


8. macesul din magazia de lemne


in acest ultim patrar de secol fara nici un curaj sa fii inlocuitoarea domnisoarei batrane moarte (in aprilie) de lupus tuberculos
(cate un starc argintiu in balta argintie tremura soarele toamnei).
sa fii o mica pata portocalie vaslind in centimetrul tau de aer printre cateva planuri de lectie si imaginea domnisoarei profesoare cu trei pisici in brate.
(in fata, campul deschis inspaimanta).
cand in magazia de lemne
macesul suporta dogoarea intunericulu

 

 

 

 


the rosehip in the woodshed


in this last quarter of a century without any courage to be the replacement of the old lady who died (in April) of tuberculous lupus
(a silver heron in the silver pond trembles the autumn sun).
to be a small orange spot oaring in your inch of air between a few lesson plans and the image of the teacher with three cats in her arms.
(in front, the open field frightens).
when in the woodshed
the rosehip bears the sting of darkness.

 

 

 

 

9. natura nu e bovarică


natura nu e bovarică, nu se dă drept alta niciodată:
nici hrănită cu lecturi romantice regina-nopţii
nu-şi uită locul. ploaia nu merge prin oraş aferată
ca o actriţă şi, chiar cînd cade oblic, vorbeşte direct,
răspicat – şi ei îi e silă de bolmojeala oraculară.
viespile îmbătate de alcoolul perelor
au viziuni extatice fără să ne ceară voie – doar ştii,
tu ai cules perele din iarbă! vîntului nu-i pasă
ce credem noi despre el, nici tunetul nu se dedă
la spectacol (mă grăbesc să-ţi spun tot,
timp nu mai e mult pentru noi…).
toţi îşi vorbesc limba maternă firesc, natural,
cu măreţie. noi de ce n-am face la fel?

 

 

 

nature is not bovaric


nature is not bovaric, it’s not pretending to be someone else:
nor fed with romantic readings queen-night
never forgets her place. the rain doesn’t walk through the city fussy
like an actress and, even when it falls obliquely, speaks directly,
bluntly, and she’s sick of oracular mumbling.
wasps drunk on pear alcohol
they have ecstatic visions without asking our permission – you know it,
you picked pears from the grass! the wind doesn’t care
what we think of it, the thunder does not
show off itself either (I hasten to tell you all,
there is not much time left for us…).
they all speak their mother tongue innately, naturally,
with greatness. why shouldn’t we do the same?

 

traducere, M. M. Biela

VIRGIL CARIANOPOL

POSTED IN Romanian December 23, 2021

VIRGIL CARIANOPOL (29.03.1908-6.04.1984)


1. Contraste


Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.


Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.


Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.


Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.


Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.


Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri…

 

Contrasts


There are joys saddening the life
There are sorrows that makes it glad,
There are days without light nor thrive
And deep nights shining with no shad’.


There are sometimes truths that knock down
And there are lies that elevate
There are strong kings, of great renown
Yet trembling with fear innate.


There are lives that have shone in life,
Yet they went out as if they were not,
Palaces that can’t hold a strife
No more than could a shelter hut.


There are white lads on the outside,
yet black they are in their depths
And black skinned there are, black with pride
Yet shining white in their strengths.


Bitter as gall there may be sweetness
Yet there is bitterness that’s sweet.
There is injustice that does justice
And justice with a deep mislead.


There are many misfits in things:
There is deep hatred with love’s brightness,
There is suffering that light brings
And some unhappy happiness…

 

2. Din viata


Mi-a bătut în poartă Fericirea
Şi intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute şi-a plecat.


Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Şi-a plecat grăbită înapoi.


Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.


Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat până-am venit.

 

 

From life


On my door once knocked the Happiness
Coming to the yard called me by name.
I was out, with love in tenderness.
Quickly closed the gate and left the same.


Also, the Joy came to see me once.
Came inside and sat beneath bare trees.
Saw no one with whom to talk, and thus
Quietly, took her leave with much appease.


One blessed evening, shining on the street,
My Star also called me – from the sky
I was not gone far, just a few feet
She tightened her skirt and left me sigh.


On my door the Sorrow knocked one day.
Without worry far I have been gone.
She lay down on my doorstep to stay
And she waited until my return.

 

 

3. Tuturor


Vine-o vreme, vreme-adevărată,
Când dureri și visuri și iubiri,
Tot ce-ați strâns și adunat în viață,
Toate se prefac în amintiri.


Vine timpul apoi de le-adună
Și le spală-n fluviul lui spumos,
Până ce din ele, din oricare,
Nu rămâne decât ce-i frumos.


Luați aminte, toate pier odată,
Nu veți mai putea să le priviți.
Faceți-vă amintiri, prieteni,
Unde să aveți să vă gândiți.


N-așteptați, strângeți-le pe cale,
Din orice iubire sau pustiu,
Cine n-are amintiri de tânăr,
O să fie singur mai târziu.

 

 

 

To all


There will come a time, a real time,
When the pains, and dreams, and all the loves,
Everything you’ve gathered in your life,
They will all turn into memories.


Then the time will gather everything
Just to wash them in its foamy lanes,
Until of them all, of anything
Only what is beautiful remains.


So, remember, they’ll perish once all
You’ll no longer watch them nor redeem
Memories, my friends, make memories
To hold on of where to think and dream.


Do not wait and reap them on your way,
Out of any love or disappoint,
Who has not the memories of youth,
Later will be lonely and void.

 

traducere, M. M. Biela

ANA BLANDIANA

POSTED IN Romanian December 23, 2021

 

ANA BLANDIANA (25-03-1942)


1. Carantină


Durerea nu e contagioasă,
Vă asigur, durerea nu se transmite,
Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu
Nu produce în mine sfâşietoare atingeri.
Durerea nu e contagioasă, durerea
Singularizează mai atroce decât zidurile,
Nici o carantină nu izolează atât de perfect,
E banal ce spun – acesta e argumentul.
Doamne, câtă literatură conţinem!
Sentimentele – vă amintiţi? – le-am învăţat încă la şcoală.
În jurul patului celui ce moare ei plâng,
Dar nu se contaminează de moarte nici unul.
Fiţi liniştiţi, privegheaţi altruişti pe bolnavi.
Nu veţi lua durerea lor, fiţi fără teamă.
A murit. Vrea cineva să-l urmeze?
Numai bocete tradiţionale.

 

 


Quarantine


The pain isn’t contagious,
I assure you, the pain cannot be transmitted,
No nerve twisted in my peer’s body
causes excruciating touching inside me.
The pain is not contagious, the pain
Singles out more atrocious than the walls,
No quarantine isolates so perfectly,
It’s trivial what I say – that’s the argument.
Lord, how much literature we contain!
The feelings – remember? – we’ve learned about them yet in school.
Around the bed of the dying they cry,
But no one is contaminated by death.
Be calm, watch over the sick altruistically.
You will not take their pain, fear not.
He died. Does anyone want to follow him?
Only traditional lamentations.

 

 


2. Am obosit


Am obosit să mă nasc din idee,
Am obosit să nu mor –
Mi-am ales o frunză,
Iată din ea mă voi naşte,
După chipul şi asemănarea ei, uşor
Seva răcoroasă o să mă pătrunză
Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;
De la ea o să învăţ să tremur, să cresc,
Şi de durere să mă fac strălucitoare;
Apoi să mă desprind de pe ram
Ca un cuvânt de pe buze.
În felul acela copilăresc
În care
Se moare
La frunze.

 

 


I am tired


I’m tired of being born from idea,
I’m tired of not dying –
I chose a leaf,
Behold, I will be born from it,
In her image and likeness, easy
The cool vigor will penetrate me
And my nervures will be tender relics.
From it I will learn to tremble, to grow,
And of pain to become bright.
Then to get off the branch
Like a word from the lips.
In that childish way
In which
one dies
amongst leaves.

 

 


3. Eu cred


Eu cred ca suntem un popor vegetal,
De unde altfel linistea
In care asteptam desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Pâna aproape de moarte,
Cu siguranta
Ca vom mai fi în stare sa ne nastem
Din nou?
Eu cred ca suntem un popor vegetal-
Cine-a vazut vreodata
Un copac revoltându-se?

 

 

 


I think


I think we are a vegetal nation,
Where from then the peace in which
We are waiting for defoliation.
Where from the courage
To slip on the sleep’s slide
Up to the edge of death,
Being sure
That we’ll be able to
Be born again?
I think we are a vegetal nation –
Who ever saw
A tree revolting?

 

 

 

4. Eclipsa


Renunt la mila greu ca la un viciu,
Cu mila sunt drogata de copil.
Alb înstelata de ridicol plâng
Lânga fricos, lânga învins, lânga umil.


Îi plâng pe prosti si prostii ma înving,
Surâzatori sub steaua mea sterila.
De gingasie tot mai mult ma-ntunec
Si pier de umanism si mila.


Înduiosate mâini întind sa mângâi
Fiare gonind spre mine hamesite,
Si-mi pare rau ca n-o sa mai sarut
Si botul care ma ucide.


Nici n-am trait spre-a nu jigni pe nimeni,
Mi-au prins în tarna radacini genunchii,
Si-mi trece viata încercând sa-mi cresc
La capetele aripilor unghii.

 

 


Eclipse


I give up mercy hardly as an addiction,
With mercy I’ve been drugged since infancy.
White starry ridiculed I cry
near the fearful, the beaten, the lowly.


I cry for stupid and the stupid beat me,
Under my barren star they smile shiftily
Of tenderness more and more I darken
And I perish of humanism and pity.


Heartwarming hands I stretch out to comfort
Beasts chasing me famished and cruel
And I am sorry that I wouldn’t kiss
The snout that comes to me to kill.


I didn’t even live not to offend someone,
My knees caught roots in the earthly dust,
And my life was wasted trying to grow
To my wings fingernails, for I must.

 

 

 


5. Restul pe masa


Am o deprindere monstruoasa aproape
Nu-mi place sa fiu datoare nimanui.
Doctorului care ma vindeca ii trimit flori,
Pentru sanatate garoafe
Si suntem chit.
Ospatarului ii las restul pe masa,
Celui care imi face-un cadou
Ii fac unul mai mare,
Celui care-mi surade-i surad,
Celui care-mi ranjeste-i surad.
Inchei toate socotelile in felul acesta,
Ramanand deasupra,
Taind toate puntile
Si, cateodata,
Ma cuprinde-o dorinta nebuna
Sa fiu recunoscatoare cuiva,
Sa ma tarasc in genunchi multumind,
Sa strig: „Nu sunt vrednica
Nici dandu-mi viata sa inapoiez bunatate atata!“
Dar in urma mea totu-i platit.

 

 


The change on the table


I have an almost monstrous habit
I don’t like being indebted to anyone.
To the doctor that heals me I send flowers,
for health carnations
and we are even.
To the waiter I leave the change on the table,
To the one who gives me a present
I give a bigger one,
I smile at the one who smiles at me,
I smile at the one who smirks at me.
I close all accounts this way,
Remaining above all things,
Burning all bridges
And, sometimes,
I feel a mad urge
to be grateful to someone
to crawl on my knees thanking,
To scream: ” I am not worthy
to return so much kindness
not even giving my life!”
But, behind me, everything is paid.

 

 

 


6. Descantec de ploaie


Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Înnebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfârsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Îmi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, înalta,
Îmi place sa le rup firele si sa umblu cu ele în dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urât sa spui “Sunt cea mai frumoasa femeie”,
E urât si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci când ploua,
Numai atunci când ploua,
Sa rostesc magica formula “Sunt cea mai frumoasa femeie”.
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii în par,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vânt
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Si tu stii ca te-astept,
Sunt cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te-ndragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sunt îndragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile, înnebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei…

 

 


Rain spell


I love the rains,
passionately I love the rains, the gone insane rains and the tender rains,
the virginal rains and the rains-women unleashed,
the fresh rains and the boring rains without an end,
I love the rains, passionately I love the rains,
I like to welter myself through their white, tall grass,
I like to break their leaves and to walk with them in my teeth,
to make men dizzy, watching me so.
I know that it’s bad to say: “I’m the most beautiful woman!”
It is bad and, maybe, it isn’t even true,
yet let me then, when it rains,
only then, when it rains,
to say the magic formula: “I’m the most beautiful woman”.
I’m the most beautiful woman because it rains
and the fringes of the rain look good on my hair,
I’m the most beautiful woman because it’s wind
and the dress struggles desperately to hide my knees,
I’m the most beautiful woman because
you are far away gone and I’m waiting for you,
and you know that I’m waiting for you.
I’m the most beautiful woman and I know how to wait
and yet I wait.
There is in the air the alive scent of love,
and all the passers smell the rain to feel its scent,
on this kind of rain one can be lovestruck,
all the passers are in love,
and I’m waiting for you.
Only you know –
I love the rains,
passionately I love the rains, the gone insane rains and the tender rains,
the virginal rains and the rains-women unleashed.

 

 


7. Intr-o rana


Traim intr-o rana
Fara sa stim
Al cui este trupul ranit,
Nici de ce,
Singura certitudine este durerea
Care ne inconjoara,
Durerea
Pe care prezenta noastra
O infecteaza
Cand incearca s-o vindece…

 

 


In a wound


We live in a wound
Not knowing
Whose is the wounded body,
Nor why.
The only certainty is the pain
That surrounds us,
The pain
That our presence
Infects it
While trying to heal it …

 

 

 

 

8. Remember

Toţi -oraşul, ţara, planeta –
Dormeau.
La urma urmei,
Ce altceva ar fi putut face,
Mă întrebam
Şi-i priveam înduioşată cum dorm:
Unii cu eleganţă şi graţie,
Alţii grosolani, lăbărţaţi peste ceilalţi,
Alţii zvârcolindu-se, munciţi de coşmaruri,
De remuşcarea că dorm,
Alţii, dimpotrivă, fericiţi
Că au reuşit, în sfârşit,
Cu neuroleptice, cu exerciţii yoga,
S-adoarmă.
O mare de trupuri inerte –
Acoperind până în zare
Străzile, văile, munţii –
Pe valurile căreia oricine
(Cu singura condiţie să fie treaz
Sau cel puţin somnambul)
Ar putea înainta
(Dar spre ce?),
O mare fără ţărmuri, inertă,
Aproape moartă.
Aproape moartă?
Şi deodată m-a cuprins o spaimă nebună
Că nu vor mai fi în stare să se trezească
În zori,
Că vor uita până atunci gesturile trezirii,
Că vor uita chiar şi somnul,
Această ultimă dovadă a fiinţei.
Şi am început să le strig –
Vă implor, vă conjur
Nu uitaţi că dormiţi,
Aduceţi-vă aminte
Că sunteţi în viaţă …

 

 

Remember

Everyone – the city, the country, the planet –
was sleeping.
After all,
What else could they have done,
I was wondering
While watching them tenderly
how they slept:
Some with elegance and grace,
Others rude, sprawling over the others,
Others writhing, toiled by nightmares,
By the remorse of being asleep,
Others, on the contrary, happy
That they finally managed,
With neuroleptics, with yoga exercises,
To sleep.
A sea of inert bodies –
Covering up to horizon
The streets, the valleys, the mountains –
On whose waves anyone
(Provided he was awake
Or at least a sleepwalker)
Could move forward
(But towards what?),
A sea without shores, inert,
Almost dead.
Almost dead?
And suddenly I was terrified
That they will no longer be able to wake up
At dawn,
That they will forget until then the gestures of awakening,
That they will even forget the sleep,
This last proof of being.
And I started shouting at them –
I beg you; I conjure you
Don’t forget that you are sleeping,
Remember
That you are alive …

 

 

 


9. Cine dintre noi


Când pleci,
Nu știu care dintre noi a plecat,
Când întind mâna

Nu știu dacă nu mă caut pe mine,
Când îți spun: te iubesc,
Nu știu dacă nu mie îmi spun
Și mi se face rușine.
Odinioară
Știam cum arăți,
Erai
Nespus de înalt și de subțire,
Știam de unde-ncepi
Și unde mă sfârșesc,
Îți găseam ușor
Buzele, gâtul,
Clavicula dulce,
Umărul copilăresc.
Demult, îmi amintesc,
Eram doi,
Țin minte cum ne țineam de mână…
Cine-a fost înfrânt dintre noi?
Cine-a putut să rămână?
Singurul trup este al tău
Sau al meu?
Și mi-e atât de dor
De cine?
Numai tacând,
Cu ochii-nchisi, cu dintii strânsi,
Mai pot sa te distrug
Cu greu
În mine.

 

 

Which of us

When you leave,
I don’t know which of us left,
When I reach out
I don’t know if I’m not looking for myself,
When I say: I love you,
I don’t know if I’m not telling myself
And I’m ashamed.
Yesteryear
I knew how you looked like,
You were
Extremely tall and thin,
I knew where you started
And where I ended up,
I could easily find
your lips, neck,
sweet collarbone,
childish shoulder.
A long time ago, I remember,
There were two of us,
I remember holding hands…
Which of us was defeated?
Who could stay?
The only body is yours
Or mine?
And I miss so much
Who?
Just keeping quiet,
With his eyes closed, teeth clenched,
I can hardly
destroy you
in me.

 

 

 

10.Printre clipe


Ca floarea tăiată
Cu petale-aripe
Ți-amintești cum cădeai
Printre clipe?


Și clipele cum
Se dădeau la o parte
Să te-ajute s-ajungi
În adâncul din carte,


Unde stelele moarte
Se transformă-n poeme
Și nu e târziu,
Și nu e devreme


Să pierzi veșnicia,
Să renunți și să ierți.
Ți-amintești întunericul
Dintre coperți?

 

 

 


Among winks


Like the flower cut
With petals wings
Do you remember how you fell
Among winks?


And how the moments
were set aside
To help you get there
in the book’s deep sight,


Where the dead stars
turn themselves into poems
And it’s not too late,
nor too early is


To lose eternity,
To give up, forgive others
Do you recall the darkness
Between the covers?

 

 

 


11. Copilărie


Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.


N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).


Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.

 

 

 


Childhood


From the mirror a frail body looked at me
With the distinct clavier of ribs
The heart pressed solemnly on the key
Trying to appear in mirror’s gleams.


Never have I seen it, yet I knew
That is hidden, like in playing hide-and-seek,
(As the heart of acacia too
the chest of twigs makes it a leaf meek.)


Wondering where from she learned her beat,
Was it real her song, soothing and light,
and afraid that she’ll stop in my sleep
Didn’t want to fall asleep at night.

 

traducere, M. M. Biela

 

 

 

 

LUCIAN BLAGA

POSTED IN Romanian December 23, 2021

LUCIAN BLAGA (9.05.1885-6.05.1961)

1. Noi si pamantul


Atâtea stele cad în noaptea asta.
Demonul noptii tine parca-n mâni pamântul
si sufla peste-o iasca
naprasnic sa-l aprinda.
În noaptea asta-n care cad
atâtea stele, tânarul sau trup
de vrajitoare-mi arde-n brate
ca-n flacarile unui rug.
Nebun,
ca niste limbi de foc eu bratele-mi întind,
ca sa-ti topesc zapada umerilor goi,
si ca sa-ti sorb, flamând sa-ti mistui
puterea, sângele, mândria, primavara, totul.
În zori când ziua va aprinde noaptea,
Când scrumul noptii o sa piara dus
de-un vânt spre-apus,
în zori de zi as vrea sa fim si noi
cenusa,
noi si – pamântul.

 

 

 

We and the earth


So many stars fall tonight.
the demon of the night seems to take hold of the earth
and blows over a tinder
fiercely to light it up.
In this night when
so many stars fall, her young
witch body burns into my arms
like the flames of a pyre.
Foul,
I stretch out my arms as tongues of fire
to melt the snow of your naked shoulders,
and to absorb, hungry to devour
your power, your blood, your pride, your spring, all.
At dawn when the day will ignite the night,
When the ashes of night will perish carried
to the west by a wind,
at dawn I’d like to be both also
ashes,
we and – the earth.

 

 

 

 

 


2. Vei plange mult ori vei zambi


Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

 

 


Will you cry much, or will you smile?


do not regret,
that I gathered in my soul also mud-
but I’m thinking about you.
With claws of light
one morning will kill once your dream,
that my soul is so pure,
as your thought wants it,
as the heart of your love believes it.
Will you cry much then, or will you forgive?
Will you cry much, or will you smile?
Of that morning’s rays,
in which I will tell you with no shadow of remorse:
“Don’t you know that only from the muddy bottom lakes grows the lotus?”

 

 

 


3. Scrisoare


Nu ți-aş scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoșii au cântat de trei ori în noapte –
și-a trebuit să strig:
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?


Sunt mai bătrân decât tine, mamă,
ci tot aşa cum mă știi:
adus puțin de umeri
şi plecat peste întrebările lumii.


Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri,
şi să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevarăt și care-i mai frumos?
Mâna mi se oprește : e prea puțin.
Glasul mi se stinge: e prea puţin.
De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,
de ce m-ai trimis?


Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasăre moartă.

 

 

 

 

Letter


I wouldn’t write you even now this line,
but the roosters crowed three times in the night –
and I had to scream:
Lord, Lord, whom have I disowned?


I’m older than you, Mother,
otherwise, the same, as you know me:
a little drooped
and bent over the world’s questions.


I don’t know even today why you sent me into the light.
Only to walk among things,
and do them justice by telling
who is the truer and who is more beautiful?
My hand stops: it’s too little.
My voice goes out: it’s too little.
Why you did you send me into the light, Mother,
Why did you send me?


My
body falls at your feet
heavy like a dead bird.

 

 

 

 

 

4. Ghimpii


Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am vrut să-i rup.
credeam că-s muguri-
şi-au să înflorească.


Te-am întâlnit apoi pe tine.
O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai!
dar n-am voit să te despoi –
credeam c-o să-nflorească.


Azi toate astea-mi trec
pe dinainte şi zâmbesc.
Zâmbesc şi hoinăresc prin văi
Zburdalnic în bătaia vântului.
Eram copil.

 

 

 

The thorns


I was a kid. I remember, I was picking
once wild roses.
They had so many thorns,
but I did not want to break them.
I thought them being buds-
that will flourish.


Then I met you.
Oh, how many thorns, how many thorns did you have!
but I did not want to strip you –
I thought they will flourish.


Today I see again all of these
and I smile
I smile and wander through the valleys
Sprightly in the wind.
I was a kid.

 

 

 

 

5. Frumoase maini


Presimt:
frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu
căldura voastră capul plin de visuri,
aşa îmi veţi ţinea odată
şi urna cu cenuşa mea.


Visez:
frumoase mâni, când buze calde îmi vor sufla
în vânt cenuşa,
ce-o s-o ţineţi în palmi ca-ntr-un potir,
veţi fi ca nişte flori,
din care boarea-mprăştie – polenul.


Şi plâng:
veţi fi aşa de tinere atunci, frumoase mâni.

 

 

 

Beautiful hands


I sense:
beautiful hands, as you hold today
with your warmth my head full of dreams,
thus, you will also keep once
the urn with my ashes.


I dream:
beautiful hands when warm lips will blow
in the wind my ashes
that you’ll keep between your hands like in a chalice,
you’ll be like some flowers,
from which the breeze spreads – the pollen.


And I cry:
you’ll be so young then, beautiful hands.

 

 

 

 

6. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii


Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

 

 

 

I do not crush the world’s corolla of wonders


I do not crush the world’s corolla of wonders
and I don’t kill
with my mind, the mysteries I meet
in my way
in flowers, in eyes, on lips or graves.
The light of others
strangles the spell of the impenetrable hidden
in the depths of darkness,
but I,
I with my light enlarge the mystery of the world –
and as the moon with her white rays
doesn’t diminish, but quivering
enhances even more the mystery of the night,
so, I enrich the unknown horizon
with wide shudder of holy mystery
and all that is unknown
becomes even greater unknown
under my eyes,
for I love
flowers and eyes and lips and graves.

 

 

 

 

 

7. Liniste


Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.


În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cânta-n mine-un dor
ce nu-i al meu.


Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr înca-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin sa-şi trăiasca mai departe
în noi
viaţa netrăita.
Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?

 

 

 

Silence


There’s so much silence around that it seems to me that I hear
how the moon rays hit the windows.
In my soul
awoke a strange voice
and a song sings in me a longing
which isn’t mine.


It is told that the ancestors that died before their time
with blood still young in their veins,
with great ardor in blood,
with lively sun in their ardor,
return
return to live forwards
in us
their unlived life.


There’s so much silence around it seems to me that I hear
how the moon rays hit the windows.


Oh, who knows, – my soul – , in whose chest you will sing
yourself once over centuries
on sweet chords of silence,
on the darkness’ harp – your strangled longing
and your broken joy for life? Who knows?
Who knows?

 

 

 

 

8. Lacrimile


Cand izgonit din cuibul vesniciei
intaiul om
trecea uimit si-ngandurat prin codri ori pe campuri,
il chinuiau mustrandu-l
lumina, zarea, norii — si din orice floare
il sageta c-o amintire paradisul –
Si omul cel dintai, pribeagul, nu stia sa planga.
Odata, istovit de-albastrul prea senin
al primaverii,
cu suflet de copil intaiul om
cazu cu fata-n pulberea pamantului:
“Stapane, ia-mi vederea,
ori daca-ti sta-n putinta impainjeneste-mi ochii
c-un giulgiu,
sa nu mai vad
nici flori, nici cer, nici zambetele Evei si nici nori,
caci, vezi — lumina lor ma doare”.
Si-atuncea Milostivul intr-o clipa de-ndurare
ii dete — lacrimile.

 

 

 


The tears


When banished from the nest of eternity
the first man
was passing meditative and astonished through the woods or on the fields
scolded and tormented
by the light, the horizon, the clouds – and from each flower
the paradise was piercing him with a memory –
and the first man, the wanderer, didn’t know to cry.
once, exhausted by the too clear blue
of the spring,
with the soul of a child the first man
fell on his face in the dust:
“Master, take my sight,
or if you can blur my eyes
with a shroud,
not to see
neither flowers nor heaven nor the smiles of Eve nor clouds,
for, you see, their light hurts. “
And then the Merciful in a moment of grace
gave him – the tears.

 

 

 

 

 


9 Cântec în doi


Şi vine toamna iar
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.


Doi suntem gata s-ajutăm
brinduşile ardorii
să înflorească iar în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.


Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi —
nu stim, dar suntem doi.

 

 

 

Song for two


And autumn comes again
as after’a psalm the amen.
We both are ready to degust
the honey-mixed venom then.

We both are ready now to help
the crocuses of ardor
to blossom yet again in us
and in this late fall, thus.

We are two, when with their shadow
the clouds surround us in the world.
What thoughts does the sun have with us –
we don’t know, but there’s two of us.

 

 


10. Cantare vantului


“În iubire nimeni, nimeni
nu-şi ţine cuvântul.
Veşnic strâns îmbrăţişat
te-a ţinea numai pământul.”


Astfel cântă sfâşiat
lângă mine vântul,
când la dreapta, când la stânga,
lângă mine vântul.”

 

 

 


A Song to the Wind


“In love no one, no one
ever keeps their promise.
Held forever you will be
only by grave’s solace.”


Thus sings the wind, brokenhearted
nearby my place.
Right and left, right and left
the wind by my place.

 

 

 

 

11. De Profundis


Inca un an, o zi, un ceas –
si drumuri toate s-au retras
de sub picioare, de sub pas.
inca un an si-un vis
si-un somn si-oi fi
pe sub pamanturi
domn al oaselor
ce drepte dorm.

 

 


De Profundis


Another year, and day, and hour
and all the roads retreat their power
from under feet and the step’s bower.
Another year, and dream, and kip
and I’ll be King under lands deep
of all the bones in righteous sleep.

 

 

12. 9 Mai 1895


Sat al meu, ce porti în nume
sunetele lacrimei,
la chemari adânci de mume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume
si poteca patimei.


Spre tine cine m-a-ndrumat
din strafund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvântat,
sat de lacrimi fara leac.

 

 

 

The 9th of May 1895


Village of mine carrying in your name
sounds and letters of the tear
to deep call of mothers’ claim
in that night I chose you
threshold of the worldly flame
path of passion of my peer.


Whoever sent me to your core
From the depths of time,
Whoever called me to your door
Blessed be forevermore,
Village of tears without shore.

 

 

 

13. Dorul


Setos iţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: “Mi-aşa de dor de tine!”
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.


Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea – veşnicii.

 

 

Longing


Thirsty I drink your fragrance and I grab your face
with both my hands, as you embrace
a wonder in your soul.
The closeness is burning, as we sit eye to eye.
Yet back you whisper: “I miss you so!”
So cryptically you tell me this and so desirous, as if I’d be
a wanderer on another land.


Woman,
what sea you carry in your heart and who are you?
Sing me once more your longing,
so, I’d listen to you
and all the moments would appear to be some full buds,
from whom shall blossom truly – eternities.

 

 

 

 

14. Primavara


A cunoaste. A iubi
Înc-o data, iar si iara
a cunoaste-nseamna iarna
a iubi e primavara.


A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.


A cunoaste. A iubi.
Care-i drumul? Ce te-ndeamna?
A cunoaste – ce înseamna?
A iubi – de ce ti-e teama?
printre flori si-n mare iarba?


Printre flori si-n mare iarba,
patima fara pacate
ne rastoarna-n infinit,
cu rumoare si ardoare
de albine re-ncarnate.


Înc-odata, iar si iara,
a iubi e primavara.

 

 

 

 

Spring


To have knowledge or to love
one more time and then again
to have knowledge means the Winter,
to love means the Springtime’s reign.


This, to love, it comes, you see,
way too from afar in me.
This, to love, it comes, who knew
way too from afar in you.


To have knowledge or to love.
Where’s the path? What compels you?
To have knowledge – what is new?
To love – what is scaring who?
Amid flowers, in tall grass?


Amid flowers, in tall grass,
Passion without any sins,
Overturns us in the vast
With the rumor and the ardor
of reincarnated bees.


One more time and then again
to love means the Springtime’s reign.

 

 

 

 

15. Autoportret


Lucian Blaga e mut ca o lebădă.
În patria sa
zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.
Sufletul lui e în căutare,
în mută, seculară căutare,
de totdeauna,
şi până la cele din urmă hotare.
El caută apa din care bea curcubeul.
El caută apa
din care curcubeul
îşi bea frumuseţea şi nefiinţa.

 

 

 


16. Selfportrait


Lucian Blaga is silent like a swan.
In his country
the snow of the being replaces the word.
His soul is in pursuit
in a silent, secular pursuit
from always
until the last root.
He seeks the water from where the rainbow drinks
He seeks the water
from where the rainbow
drinks its beauty and non-existence.

 

 

 

16. Izvorul noptii


Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

 

 


The spring of night


Beautiful,
your eyes are so black that in the evening
when I lie down with my head in your lap
It seems to me
that your eyes, the deep, are the source
from which mysteriously the night flows over the valleys
and mountains, and planes
covering the earth
with a sea of darkness.
So black are your eyes,
my light.

 

 

 


17. Psalm

O durere totdeauna mi-a fost singuratatea ta ascunsa,
Dumnezeule, dar ce era sa fac?
Cand eram copil ma jucam cu tine
si-n inchipuire te desfaceam cum desfaci o jucarie.
Apoi salbaticia mi-a crescut,
cantarile mi-au pierit,
si fara sa-mi fi fost vreodata aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
in tarana, in foc, in vazduh si pe ape.

intre rasaritul de soare si-apusul de soare
sunt numai tina si rana.
in cer te-ai inchis ca-ntr-un cosciug.
O, de n-ai fi mai inrudit cu moartea
decat cu viata,
mi-ai vorbi. De-acolo unde esti,
din pamant ori din poveste mi-ai vorbi.

in spinii de-aci, arata-te, Doamne,
sa stiu ce-astepti de la mine.
Sa prind din vazduh sulita veninoasa
din adanc azvarlita de altul sa te raneasca subt aripi?
Ori nu doresti nimic?
Esti muta, neclintita identitate
(rotunjit in sine a este a) ,
nu ceri nimic. Nici macar rugaciunea mea.

Iata, stelele intra in lume
deodata cu intrebatoarele mele tristeti.
Iata, e noapte fara ferestre-n afara.
Dumnezeule, de-acum ce ma fac?
in mijlocul tau ma dezbrac. Ma dezbrac de trup
ca de-o haina pe care-o lasi in drum.

 

 

Psalm

Always sadness to me has been your concealed loneliness,
But, Lord, what was I to do?
As a child I used to play with you
and in my mind, I took you to pieces like a toy.

Then wilderness grew stronger inside me,
my songs died,
and without ever feeling you close
I lost you forever
In dust, in fire, in the air, and on waters.

From sunrise to sunset
I am only clay and wound.
You closed yourself in Heaven as in a coffin.
Oh, weren’t you kin more to death
than you are to life,
you would talk to me. From where you are
from earth or from the tale – you would talk to me.

Among the thorns here, show yourself, Lord,
So, I’d know what you expect of me.
Shall I catch in the air the venomous spear
from the depths thrown by another to hurt you beneath your wings.
Or don’t you want anything of me?
You are the mute, still identity
(Rounded itself a is a),
you ask for nothing. Not even for my prayer.

Look, the stars appear into the world
along with my questioning sadness.
Look, it is a night without windows outside.
Lord, from now on what am I to do?
In you I become naked. I take off my mortal flesh
as if it were a coat left on the way.

 

 

18. Trei fete


Copilul râde:
“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul! “
Tânărul cântă:
“Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea! “
Bătrânul tace:
“Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea! “

 

 

 

Three faces


The child laughs:
“My wisdom and love are the game!”
The young man sings:
“My game and wisdom are love!”
The old man is silent:
“My love and game are wisdom!”

 

 

 


19. Gorunul


În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.


Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?


O, cine ştie? – Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

 

 

 

 

 

The oak


In the clear distance I hear from a tower’s chest
how a bell beats like a heart
and in sweet echoes
It seems to me
that through my veins flow drops of silence, not blood.
Oak from the edge of the forest
why it defeats me
with soft wings so much peace
when I lie in your shadow
while you caress me with your playful leaf?


Oh, who knows? – Maybe
from your trunk it will be carved
not long after, my coffin,
and the peace
which I will taste between its boards
I probably feel it now:
I feel it as your leaf drips it into my soul –
and silenced
I hear the coffin growing in your body,
my coffin,
with each passing moment,
Oak from the edge of the forest.


traducere, M. M. Biela

GEORGE BACOVIA

POSTED IN Romanian December 23, 2021

GEORGE BACOVIA (17.09.1881-22.05.1957)


1. Cogito


Mi-am realizat
Toate profeţiile
Politice.
Sunt fericit…
Frumos
Este cerul
Senin, sau mânios.
Un aforism celebru
Te face să trăieşti…
Nu-i mâini,
Nici azi,
Nici ieri, –
Timpul…

 

 

 

Cogito


I’ve fulfilled
All my political
Prophecies.
I am happy,
Beautiful
Is the sky,
Clear, or angry.
A famous aphorism
Makes one live.
There is no tomorrow,
Nor today,
Neither yesterday-
It’s time -…

 

 

 


2. Noapte de vara


Noaptea-ncet, ticnit se lasă –
Poezie, sau destin –
Luna urcă, somnoroasă, –
Vino, vin!


Este linişte, răcoare,
Codrul e de farmec plin –
Pe sub teii încă-n floare, –
Poezie, sau destin.


În suavele parfume
Poezie, sau destin –
Ori pe unde-ai fi în lume, –
Vino, vin!


Îngerii deasupra noastră
Vor cânta un imn divin –
Ah, ce clară noapte-albastră, –
Poezie, sau destin.

 

 


Summer night


Slowly, quietly, night is falling –
Poesy or destiny –
The moon rises sleepy nodding –
Come, I’ll be!


There is silence, freshness hour
Woods are full of ecstasy –
Under linden trees in flower –
Poesy or destiny.


In suave perfumes adorned
Poesy or destiny –
Anywhere you’d be’in the world
Come, I’ll be!


All the angels from above –
Will sing a psalm heavenly –
What a blue night, clear alcove –
Poesy or destiny.

 

 

 

 

3. Note de primavara


Verde crud, verde crud…
Mugur alb, si roz si pur,
Vis de-albastru si azur,
Te mai vad, te mai aud!


Oh, puncteaza cu-al tau foc,
Soare, soare…
Corpul ce întreg ma doare,
Sub al vremurilor joc.


Dintr-un fluier de rachita,
Primavara,
O copila poposita la fîntîna
Te îngîna
Pe cîmpia clara…


Verde crud, verde crud…
Mugur alb, si roz si pur,
Te mai vad, te mai aud,
Vis de-albastru si azur.

 

 

 

 

Spring notes


Callow green, callow green…
Bud that’s white, and pink, and pure,
Dream of topaz and azure,
Still, you can be heard and seen.


Oh, please dot with your sweet fire,
sunny sun…
my bone hurting whole in one,
in the game of times entire.


With a willow whistle wild,
Primavera,
a maid arrived at fount anew,
echoes you,
on the fields, chimera.


Callow green, callow green…
Bud that’s white, and pink, and pure,
Still, you can be heard and seen,
Dream of topaz and azure.

 

 

 

 

4. Ecou de romanta


S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit –
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!


Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit –
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!


Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit –
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!


Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti –
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!

 

 

 


Echo of a romance


Gone is the clear blue limpid sky
And spring has ended in a numb –
I’ve searched for you with a long sigh,
You did not come!


And summer, and her nights so free,
Has gone, and field is withered glum –
I’ve waited near the linden tree,
You did not come!


Later, the autumn has gone too.
All foliage is a scattered thrum –
Crying, on roads, I called for you,
You did not come!


And ‘morrow winter’s sad desert
Of me you won’t know anymore –
Do not come, it is way too late,
Don’t come no more!

 

 

 

 


5. Lacustra


De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând…
Sunt singur, şi mă duce un gând
Spre locuinţele lacustre.


Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.


Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.


De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând…
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

 

 

 

 

Lacustrine


So many nights I hear the rain,
I hear the matter cry again…
I’m lonely, and my thoughts may drain
Towards the dwellings lacustrine.


And it’s like sleeping on wet floorboards,
A wave keeps hitting me’n the back —
I shudder in my sleep and reckon
I did not pull the drawbridge back.


An historical void is stretching,
I find myself through the time gaps…
And I feel like because of raining,
The heavy pilots will collapse.


So many nights I hear the rain,
Shuddering, waiting yet again…
I’m lonely, and my thoughts may drain
Towards the dwellings lacustrine.

 

 

 

 

6. Singuratate, nu te-am voit


Cumplit
E golul singurătăţii!
Sunt ucisul ei…
Singurătatea?
Povara tăcerilor
Sfăşiate de suspine…

Singurătatea…
Ochiul tău
Priveşte îngheţat
În ochiul gândului
Neîmpărtăşit…

Singurătate,
Nu te-am voit!
Viaţa – haină –
M-a dăruit ţie.
Tu m-ai cerut
Vieţii
– Prizonierul tău –
Singurătate…

Oamenii…
Cum i-am iubit…
Dar ei
Nu m-au voit.

Din singurătatea
Vieţii
În singurătatea
Morţii, şi nimeni
Nu înţelege
Acest adânc…
Poeţi, evitaţi
Singurătatea.
Între oameni
E viaţa…
Loneliness. I didn`t want you

Dreadful
Is the void of loneliness!
I am its murdered victim …
Loneliness?
The burden of the silences
torn by sighs …

Loneliness…
Your eye
Looks frozen
Into the eye of the
Unshared thought…

Loneliness,
I didn’t want you!
Life – coat –
Gave me to you.
You asked for me
From life
– Your prisoner –
Loneliness…

People
How I loved them…
But they
They didn’t want me.

Out of the loneliness
of life
Into the solitude
of death, and no one
Understands
This deep…
Poets, avoid
Loneliness.
Between people
It’s life…


traducere, M. M. Biela

ION BARBU

POSTED IN Romanian December 23, 2021

ION BARBU


1. Dupa melci

Dintr-atatia frati mai mari:
Unii morti,
Altii plugari
Dintr-atatia frati mai mici:
Prunci de treaba,
Scunzi, peltici,
Numai eu rasad mai rău
Mai nauc, mai natarau,
Dintr-atatia (prin ce har?)
Mă brodisem sui, hoinar.

Eram mult mai prost pe-atunci…

Când Paresim da prin lunci
Cu pietrisul de albine,
Ne parea la toti mai bine:
Tanci ursuzi,
Desculti si uzi
Fetiscane
(Cozi plavane)
Infasate-n lungi zavelci
O porneau în turma bleaga
Să culeaga
Ierburi noi, craite, melci…

Era umed la bordei
Si tuleam si eu cu ei.

I

Tot asa o data, iar,
La un sfant prin Faurar
Ori la sfintii Mucenici
Tarla noastra de pitici
Odihnea pe creasta, sus,
– Eu voinic prea tare nu-s.
Rupt din fuga
Subt o gluga
De-alunis, pe-o buturuga
Odihnii
Si eu curand…

Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Ca tot stand si alegand
Jos pe vraful de foi ude
Prin lastari si vrejuri crude,
S-ar putea să dau de el,
Melcul prost, incetinel…
In ungher adânc, un gând
Imi soptea ca melcul bland
Din mormant de foi, pe-aproape
Cheama Omul să-l dezgroape…

Si pornii la scotocit
(Cu noroc, căci l-am gasit)
Era tot o mogaldeata
Ochi de bou, dar cu albeata:
Intre el si ce-i afar’
Strejuia un zid de var.
-Ce să fac cu el asa?
Să-l arunc nu îmi venea…
Vream să vad cum se dezghioaca
Pui molatic, din ghioaca:
Vream să vad cum iar invie
Somnoros, din colivie…

Si de-a lungul, pe pământ
M-asezai cu acest descant:
– “Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vargat
Si ferecat;
Lasa noaptea din gaoace,
Melc natang si fă-te-ncoace
Nu e bine să te-ascunzi
Sub paretii grei si scunzi
Printre vreacuri cerne soare,
Colti de iarba pe razoare
Au zvacnit iar muguri noi
Pun pe ramura altoi.
Melc, melc,
Cotobelc,
Iarna leapada cojoace
Si tu singur în gaoace!
Hai, iesi,
Din cornoasele camesi!
Scoate patru firisoare
Stravezii, tremuratoare,
Scoate umede si mici
Patru fire de arnici;
Si agata la festile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de margarint
Inzauatul tau argint…

Peste gardurile vii
Dinspre vii,
Ori de vrei si mai la vale,
In tarlale
-Tipareste brau de bale…”

Dupa ce l-am descantat
L-am pus jos
Si-am asteptat…

Inserase mai de-a bine
Crengi uscate peste mine,
Bazaind la vantul stramb
Imi ziceau rastiti din dramb…

Nazdravana de padure
Jumulita de secure,
Scurt, furis
Inghitea din luminis.
Din lemnoase vagauni,
Capcauni
Ii vedeam piezisi cum casca
Buze searbade de iasca;

Si intorsi
Ochi bubosi
Innoptau sub frunti pestrite
De parose
Si barboase
Joimarite.

Si cum stau sub vant si frig
Strans carlig,
-Iscodind cu ochii treji
Mai de sus de brana, drumul
Unde seara tese fumul
Multor mreji;
De sub vreascuri vazui bine
Repezita inspre mine
O gusata cu gateji.

Chiondoras
Cata la cale:
De pe sale,
Când la deal si când la vale,
Curgeau betele taras.
Iar din plosca ei de gusa
De matusa
Un taios, un aspru: hârrsi..

Plans prelung cum scoate fiara,
Plans dogit,
Când un sarpe-i musca ghiara,
Muget aspru si largit
De vuia din funduri seara…
-Mi-a fost frica, si-am fugit!

II

Toata noaptea viscoli…
In sat inca n-ajunsesem
Ca porni duium, să vie
O vifornita tarzie
De Paresemi.
Vântura, stârnind gâlceava
Alba pleava;
Si cadeau si maruntei
Bobi de mei…
(Ningea bine, cu temei).
In bordei
Foc vârtos mânca napraznic
Retevei.

Pe coliba singur paznic
M-au lasat c-un vraf de pene…
Rar, le culegeam alene:
Mosul Iene
Razbatea de prin poiene
Să-mi dea genele prin gene.
Si trudit,
Langa vatra prigonit
Privegheam prelung tăciunii…
Umbre dese,
Ca paunii,
Imi roteau pe hornul sui
Leasa ochilor verzui.

Si-mi ziceam în gând:
“Dar el,
Melcul, prost, incetinel?
Tremura-n ghioaca, varga,
Nu cumva un vant să-l sparga:
Roagă vantul să nu-l fure
Si să nu mai biciuiasca
Barbi de muschi, obraji de iasca,
Prin padure.
Roaga vantul să se-ndure”

De la jarul straveziu,
Mai tarziu,
Somnoros venii la geam.
(Era ‘nalt, nu ajungeam.)
Dar prin sticla petecita,
Si prin ghiata încâlcita,
Fulgera cand des, cand rar,
Prapadenia de-afar’:
Podul lumii se surpase
Iar pe case,
Pana sus, peste colnic,
Albicioase
Ori foioase
Cadeau cepi de arbagic.

Mi-adusei atunci aminte.
C-auzisem mai ‘nainte,
De o noapte intre toate
Urgisita,
Când, pe coate,
Guri spurcate
Suflă vant
Să dărâme
Din pământ…
Când, pe-un sloi, rupând din pita,
Baba Dochia-învălită
Cu opt sarici
Sta covrig,
Sta, înghite
Si sughite
Si se vaicara
De frig.
– Hei, e noaptea-aceea poate!

Inapoi
La fulgii moi
Cumpenind a somn, pe coate,
Cu tot gandul, sus, la-el,
Soptii:
“Melc incetinel,
Cum n-ai vrut să iesi mai iute!
Nici vifornită, nici mute
Prin paduri nu te-ar fi prins…
Iar acum, când focu-i stins,
Hornul nins,
Am fi doi s-alegem pene
Si alene
Să chemam pe mosul Iene
Din poiene,
Să ne-nchida:
Mie, gene;
Tie,
Cornul drept,
Cel stâng,
Binisor,
Pe când se frâng
Lemne-n crâng,
Melc natâng,
Melc natâng!”

III

Dintre pene si cotoare
Gata nins,
Cum mija un pic de soare
Pe întins
(In câmpie
Colilie
Razboind cu lunecusul
Şi pieziş la povârniş
Din ţăpoi săltând urcuşul,)
Mă-ntorsei sub aluniş
Şi-l zării lângă culcuşu-i
De frunziş
Era, tot, o scorojita
Limba vanata, sucita,
O nuia, ea un hengher
Il tinea în zgarzi de ger!
Zale reci,
Aspre benti ce se-întretaie,
Sus, pe vreascurile seci,
Il prindeau:
O frunza moarta, cu pastaie.
Si pe trupul lui zgarcit
M-am plecat
Si l-am bocit:

– “Melc, melc, ce-ai făcut
Din somn cum te-ai desfacut?
Ai crezut în vorba mea
Prefacuta… Ea glumea!
Ai crezut ca ploua soare,
C-a dat iarba pe razoare,
Ca alunul e un cantec…
– Astea-s vorbe si descantec!

Trebuia să dormi ca ieri,
Surd la cânt si imbieri,
Să tragi alt oblon de var
intre trup si ce-i afar’…
– Vezi?
Iesisi la un descantec;
Iarna ti-a muscat din pântec…
Ai pornit spre lunci si crâng,
Dar pornisi cu cornul stâng,
Melc natâng,
Melc natâng!”

Iar când vrui să-l mai alint
Intinsei o mâna-amara
De plans mult….
si, dârdâind,
Doua coarne de argint
Rasucit, se fărâmară.
Ca e ciunt, nu m-am uitat…
Ci, în punga lui cu bale,
Cu-insutite griji, pe cale
L-am purtat
Leganat:

Punga mica de matasa…
Iar acasa
L-am pus bine
Sus, în pod
(Tot langa mine),
Ca să-i cânt din când în când
Fie tare
Fie-n gând:
“Melc, melc,
Cotobelc,
Ploua soare
Prin fâneturi si razoare,
Lujerii te-asteapta-în crâng

Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stâng;
Sunt în sân la mosul Iene
Din poiene:
Cornul drept,
Cornul stâng…

– Iarna coarnele se frâng,
Melc natâng,
Melc natâng!”

 

 

 

 


Looking for snails

Of so many elder brothers:
Some dead,
Ploughmen being the others
Of so many younger brothers:
Good kids,
Short, lisping the others,
Only me, bad egg, you see,
Silly, goofy, that was me,
Of so many (by what grace?)
I turned out an oddball, scarce.

I was way much foolish then …

When Lent over grove began
On the gravel with bee buzz
We were happier, all of us:
Sulky brats set
Barefoot, wet
Charming girls
(Blond hair tails)
Wrapped in long skirts with details
In a foolish flock they were
Looking for
Fresh herbs, marigolds, and snails …
The hut was a damp mayhem
So, I’d hit the road with them.

I

Once again, the same way,
on a February’s Day
Or the holy Martyrs time
Our whipsters’ herd with grime
Was resting up on the ridge
– I’m not tougher than a snitch.
Run I could
Under a hood
Of hurst, sitting on a wood
Soon I’ve rested
easily

Then it crossed my mind, you see
As I stood there on my knee
Down the pile of wet leaves tween
Through the twigs and haulms too green
I might find him, small and frail
The naive, slow-moving snail …
From deep corner, a thought pale
Whispered me that gentle snail
From a pile of leaves, close by
Calls the Man to dig him high …

And rummaging through I started
(With good luck because I found it)
It was all a thing abstract
Ox eye with a cataract.
Between him and outside
Was guarding a wall to hide.
-What to do with him like that?
To throw it, I had no heart …
I wanted to see him hatch
Soft chick, from eggshells detach:
I wanted to see reviving
Sleepy, from the cage of hiding …

And along the ground in panting
I sat down, with quiet chanting:
– “Snail, snail,
Dearest frail,
Striped ball
Confined all.
Leave the darkness of the shell,
Snail naive and get rebel
It’s not good to hide your soul
Beneath the heavy, straight wall
Through the brushwood sifts the sun
Blades of grass grew more than one
Throbbing green and newborn buds
On each branch they put their grafts

Snail, snail,
Dearest frail,
Winter sheds its coats with spell
And you hide alone in shell!
Come on, out,
From your many shirts of doubt!
Bring out four gentle threads
Pellucid, quivering heads
Bring out wet, and small, alive
Four twisted threads to revive.
And cling to the rushlight scents
Disheveled of hyacinths
Or to lily of the valley
Your silver sheathing challis …

Over hedges vagary
From grapery,
Or much further down the valley,
On fields dally
-Print your slobber belt of doily… “

Slowly, after I enchanted
I put it down
And I waited …

It was really getting dark
Dry branches over me lurk,
Crackling in the crooked wind
Yelled at me with harsh entwined…

The bewitched forest chucked
By the hatchet stripped and plucked
Stealthily, fast
Swallowed the clearing amassed.
From the hollows of the trees,
Ogres seize
I’d see open large, askew
Dried lips of a spongeous shrew.
Twisted lies
Bubbling eyes
Hidden under huge foreheads
Of some hairy
Bearded scary
Witchy dreads.

As I stood in the cold nook,
Tight as hook,
Peering with eyes widely scanning
The road, from above the trail
Where the evening weaves the veil
of lots cunning,
Under brushwood I saw well
Jumping at me from the hell
A goiter with throats all strumming.

Squinting
poked prying the way:
now the hill and now the valley,
Ugly rags were flowing crawling,
From her huge goiter askant
Of an aunt
It came a sound deeply blunt…

Roaring howl as from a beast
Hideaway,
When a snake bites its claw, pierced
Rough, wide bellow from astray
That the night rumbled its twist …
– I was scared and ran away!

II

All night blizzards had their say …
Hadn’t reached the village yet,
When deluge was storming raw
Late and heavy fall of snow
Easter lent.
Wind quarreling with the snow,
White chaff though
Falling little snowflakes streams
Jolly beans …
(Snowing rightly so, it seems)
The hut dreams
Hungry fire wildly eating
Woody sticks.

In the whole hut lonely guarding
Been left with a feathers’ pile,
Picking them up for a while …
Sandman’s smile
Kept coming from clearings’ mile
To close my eyelids with guile.
Tired face
By fireplace,
Lingeringly over embers looking …
Thick shadows like peacocks peeking
Spinning on my chimney highs
Trellis of the greenish eyes.

Talking to myself:
“But he,
Silly, slow snail, who can’t see?
Shivers in his shell, alone
Any wind could break his bone,
Beg the wind to steal him not
And stop whipping over peaks
Muscle beards, spongious cheeks
Forest lot.
Beg the wind for mercy aught.”

From the embers’ light upon
Later on
I came to the window spot
(It was tall, I’d reach it not.)
Yet through all the patched glass,
And through all the tangled ice,
Flashed often or rare with glide
The havoc of outside
The world’s attic broke in ravage
And on cottage,
Everywhere up to the hill,
Whitish seals
many peels
Little onions falling still.
I remembered then, abhor,
Something that I’ve heard before,
Of a night like no one other
Cursed, when wicked creatures smother,
Filthy mouths blow wind around
To tear down all from the ground …
Breaking pita, on icefloe
The Old Dokia – wrapped in snow
With eight coats
sits curled up,
When she swallows
hiccup follows
And she grumbles
in cold’s trap.
– Hey, that night could be, who knows!

No breaks,
Back to the soft flakes
Sleepy, standing on my elbows,
Thinking of him, no avail
Whispering:
“Snail, slowly snail,
Why you didn’t go out faster!
No storm, no other disaster
Wouldn’t catch you in the wood…
And now, when fire is mute,
Chimney snowed
We’d be both feathers to choose
And at ease
We’d call Sandman from the trees
To close:
To me
Eyes;
To you,
Right horn,
then the left,
Easy,
While they break with cleft
Wood bereft,
Snail not deft
Snail not deft!

III

From the fluffy feathers flowed,
Really snowed,
How a little sun was shining
On wide road
(On the field
way revealed
Strongly with the slipper fighting
And elope to the slope
With pitchfork pushing the climbing,)
I returned to coppice, hope
And I saw him, his declining
Foliage top
He was just a shriveled thing
Bruised and twisted tongue in ring
Ice frozen wand, with a spite
Held him in collar frostbite!
Frozen slime,
Harsh ribbons that intertwine
Up on the dry brushwood grime
They caught him:
A dead leaf with soul so fine.
On his body dead and slim
I bowed
And I mourned for him:

“Snail, snail, in my keep,
Why you’ve got out of your sleep?
You believed my word pretending
Fake word, snail…I was just kidding!
You thought it was raining light
and the fields with grass delight,
That the coppice all is well…
These are only words and spell!

Should have slept like yesterday,
Deaf to the song, lure astray
Put another shutter shell
Between you and what’s out there …
– See?
You came out to a spelly;
Winter has bitten your belly …
You set off for meadows trail,
But the left horn’s starting fail
Naive Snail,
Naive Snail!”

When I wanted to caress him,
I held out my bitter palm
Of much crying …
And shivering,
Two horns with a silver beam
Twisted, they shattered in spasm.

That was crippled, I didn’t care,
And in his slobber display,
Worried deeply, on the way
I carried it
Rocking fit:
A small silky bag as dome
And at home
I put him well
In the attic
(Both to dwell),
Sometimes to sing him so kind
Either loud or in my mind:
“Snail, snail
Dearest frail,
It’s raining sun
Through the hayfields and groves’ run,
Flowers call you to the heft,
But no horn
Not right,
Not left.
They’re at Sandman’s bosom sough,
From the meadow:
The right horn,
The left horn …

Winter leaves you for the mourn,
Snail torn
Snail torn! “

 

 

 

 

2. Riga crypto si lapona enigel

Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,

Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!

– Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.

– Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.

Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,

La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.

Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.

În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.

De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:

– Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.

– Rigă spân, de la sân,
Mulţumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.

-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.

-Te-aş culege, rigă blând…
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. – Aşteaptă de te coace.

-Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.

– Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,

Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.

La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă…

Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.

– Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă…

Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;

Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,

Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.

 

 

 

 

 

 

King crypto and Laplander Enigel

Sad minstrel, much steamier
Than good old wine served at the wedding
By the groom’s father given there
With bags and ribbons, tinsel weaving,

Of all most stubborn minstrel
A grand old song still tries to sing,
Sing of Laplander Enigel,
And Crypto, the mushroom-king!


You, guest with quest!
Your feast, my tongue did burn and sting,
I’ll sing that song, with candid zest,
Of Enigel and Crypto king.

Sing it minstrel!
You sang it fierly yester-summer.
Now sing it to me slowly, well,
At wedding’s end, you, cellar charmer.

*

Oft searched by forests’ creatures wild
In riverbed, anointed clay,
Ruled over mushrooms’ fleshy mild
King Crypto, hidden heart, astray

On some eternal dewy throne!
But mushrooms gossiped, anyway
About a witch called Penny Bun
From the youth fountain, who could say.


And hateful snowdrops, violet
From dampy pits were cursing sour,
Calling him fruitless, balky yet
Because he didn’t want to flower.

In lands forever doomed by ice,
At the same time living as well,
A small Laplander, quiet and wise,
With furs, named sweetly Enigel.

From winter snow ’til grazing glow
In the new year her reindeers bring,
Through the wet time, further south clime
On the raw moss she found confine’
Near Crypto, meadow’s groom and king.


On three rugs’ grace of freshness
Gently she slept, spinning the grass
When near chest string, a glabrous king,
With his old eunuch and his ring,
Came luring her with jam in glass:

– Enigel, Enigel,
Look, I brought you jam that’s sweet.
Berries too, dear to you
Take them all, enjoy and eat.

– Glabrous king smart, from my heart
Thank you for your gracious will
But I go to to pick up
Fresh berries from down the hill.


– Enigel, Enigel,
Night decreases, light comes through,
If you go to pick up,
Start with me, I beg of you.

– Gentle king, I’d pick you, pray…
But the dawn begins to burst
And you’re damp and feeble clay:
I fear that soon you’ll decay,
Leave me. – Wait you ripen first.

– I to ripen, Enigel,
How I’d wish, but from the sun,
Hundreds of nightmares, repel
Cut me off. He’s red, the one,
Lots of spots make him unwell.
Please forget him Enigel,
Tender sleep, in freshness done.

– Crypto king, Crypto king,
Like a blade of curse severe
In my heart you stuck your saying
For the shadow I do fear,


For if in winter I was born,
And cousin to the polar bear
From the thick shadow I’ve been drawn
To the wise sun, I bow in prayer.

Under ice lamps, under snow’s pledge
My whole pole dreams only one dream.
Large golden platter with green edge
The dream is haunting with a gleam.


I bow to the wise sun as whole
For fountain is the heart and soul,
And the white wheel my master is,
In the soul-fountain lies and lives.

In sunlight, the wheel larger glows.
In shadow, only the flesh grows.
And flesh means sleep, it will decline,
Just wind and shadow make it fine …

Wisely spoke, shyly and well
Little Laplander, Enigel,
But time, you see, was waiting not,
And the sun stood now, large and hot,
Up in the sky, a ring of spell.
– Weep, you, kindhearted Enigel!
How Crypto could, the mushroom king,
Love the hot light, which death may bring?
He unwinds easily, unwell,
From Enigel,
To the soft shadow side to swing…

But the sun, hot fiery ring,
Mirrored deeply inside the king.
Ten times, without shame or chagrin
Reflected on his bald pale skin.

And all that’s sweet, sour becomes!
His hidden heart bursts into crumbs,
Ten lively signs of seals conceal
Venom, red oil to ordeal
Brew from the depths of curse’s seal.

For the frail mushroom from the wood,
It’s hard to bear the sunlight shrewd,
For the soul is a fountain feast,
Only for human, ancient beast,
And for a creature way too frail
The thought is glass of poisonous spell,


– Like for the foolish Crypto Sire
Whose heart was burned by the love’s fire,
Left now to wander aimlessly
With other beings, more royally:

With Dragon old, creature called,
To pour gold into the world,
To chop it, naked on the road,
With Penny Bun wedding to mold,
His queen forever to behold.

 

 

 

3. Din ceas dedus


Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.


Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

 

 

 

 


From time, deducted


From time, deducted the depth of this calm crest,
Entered through the mirror into redeemed azure,
Engraving on the drowning of the rustic herds’ quest,
Inside the water’s matter, a mirrored game, much pure.


Latent nadir! The poet raises the summing plea
Of breathless harps lost in a reverse flight
And song exhausts: hidden, like only the sea
Swaying its Medusas under the green bells of light.

 

 

 


4. Umanizare

Castelul tau de ghiata l-am cunoscut gindire:
Sub tristele-i arcade mult timp am ratacit
De noi rasfringeri dornic, dar nicio oglindire,
In stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

Am parasit in urma grandoarea ta polara
Si-am mers, si-am mers spre caldul pamint de miazazi,
Si sub un pilc de arbori stufosi, in fapt de seara,
Cararea mea, surprinsa de umbra, se opri.

Sub acel pilc de arbori salbateci, in amurg,
mi-ai aparut – sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, in frigurosul burg,
Tu, muzica a formei in zbor, Euritmie!

Sub infloritii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit in sunet, in linie, culoare,
Te-ai revarsat in lucruri, cum in eternul mit
Se revarsa divinul in luturi pieritoare.

O, cum intregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi sa se dilate,
Sa spintece vazduhul si – larg si inmiit –
Sa simta ca vibraza in lumi nenumarate…

Si-n acel fapt de seara, uitindu-ma spre Nord,
In ceasul cind penumbra la orizont descreste
Iar seara intirzie un somnolent acord,
Mi s-a parut ca domul de ghiata se topeste.

 

 

 

 

Humanization

I was meant to know your ice castle, Mind:
Under its saddened arcades I wandered a long time
Eager for new reflections, yet not one mirrored find,
Hidden in faded crystals, to me won’t even chime.

I left behind me your polar splendor glow
I walked and walked towards the warmer southern land,
When, at dusk, near a cluster of bushy trees, below
My path, caught by the shadow, stopped to understand.

There, below that cluster of wild trees, in dusk’s light,
you showed up – many faces, ’till then unknown to me
The way I’ve never seen you in that cold, icy site
You, music of all forms in flight, Eurythmy!

Under the trees with blossoms and my astonished eye,
You drank yourself in sound, in line, in colored way
You poured yourself into things, like the eternal why
The divine poured himself into perishable clay.

Oh, how my entire soul would have wanted it to hold
To widen with the circle of your prolonged wave
To break the heaven and – enlarged and thousandfold –
To feel that it vibrates in countless worlds brave…

And then, while looking North, that sleepy hour evening,
That hour when the shadow on the horizon dies
And the evening delays a drowsy understanding,
It seemed to me the ice dome was melting in the skies.

 

 

 

 

5. Timbru


Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare…
Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare
Şi unda logodită sub cer, vor spune – cum?


Ar trebui un cântec încăpător, precum
Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.

 

 

 


Sound


The meadow’s scorched bagpipe, the whistle of the road, now
Sound the divided pain in slow and louder way …
Yet the stone in prayer, the stripping of the clay,
The wave betrothed under the sky; they will say – how?


Should be a spacious song, large enough to relive
The silky rustle of the salty seas morphosis
Or the praise of the garden of angels when it rises
From the rib of the man the smoky frame of Eve.

 

 

 


6. Oul dogmatic

Dogma: Şi duhul Sfânt se
purta deasupra apelor

E dat acestui trist norod
Si oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare!

Cum lumea veche, în clestar,
Înoată, în subtire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă si cavou.

Din trei atlazuri e culcusul
În care doarme nins albusul
Atât de gales, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.

Dar plodul?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin
Si masculin
Albusului în hialin :
Sărutul plin.

Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, si azi — întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi la bolti pe Sfântul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou — simbol ti-l aduc,
Om sters, uituc.

Nu oul rosu.
Om fără sat si om nerod,
Un ou cu plod
Îti vreau plocon, acum de Paste:
Îl urcă — în soare si cunoaste!

Si mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Si ou si lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar…
A mortii frunte — acolo-i toată.
În gălbenus,
Să roadă spornicul albus,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma — dogma.

Încă o dată:
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Si nici la closcă să nu-l pui!
Îl lasă — în pacea — întâie-a lui,

Că vinovat e tot făcutul,
Si sfânt, doar nunta, începutul.

 

 

 

The Dogmatic Egg

Dogma: And the Spirit of God
was hovering over the face of the waters

It’s given to these humble folk
The barren egg for daily meal,
The egg with life, topped with the yolk,
Was meant in light his seal reveal!

As the old world, in crystal prime,
Swims, in the thin intended lime
The innocent, new egg-encrypt
A wedding palace and a crypt.

Of satin three the shelter is
In which the egg snow whitely sleeps
So passive, so enclosed in beam
With a dear body lost in dream.

But what of seed?
From very tall
From the plus pole
Where mud of need
Has never touched the very soul
He offers keen
And masculine
To the whites in hyaline
A kiss pristine.

Careless man, beyond the render
Do you see Holy Spirit tender?
Today as long ago – the same
Small worlds keep dogma as a frame.

To see The Spirit in vault creeds
Watching live waters without reeds,
This egg – symbol to you I bring,
Dull, careless being.

Not the red egg.
Man without village, barren speck,
An egg alive
I want it pledge, for Easter thrive:
Put it – in sunlight, look and strive!

And most of all shudder you must
Seeing that yellow coin withstands,
Old clock without a minute hand
Which alone writes when to die just
Egg and world both. Shudder fast
At the clock, yellow needed stand.
death’s forehead – it is all there.
Inside the yolk,
To bear the potent egg white soak,
Time – inscribes – a wheel in us, fair.
A karma – dogma.

And one more time:
The egg with life ‘s one with the dead,
Don’t sip it. Kill inside the wedd.
Don’t give it to the broody either
Leave – him alone – be a believer.
For guilty ‘s all that one is doing
But holy, just the wedd, beginning.

 

traducere, M. M. Biela

 

Loading