BIEGUNI / FLIGHTS / NOMAZII

POSTED IN classic poetry, translated English-Romanian October 15, 2019

simptom

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIEGUNI / FLIGHTS / PELERINI

Studiowałam psychologię w dużym, ponurym komunistycznym mieście, mój wydział mieścił się w budynku, który w czasie wojny był siedzibą oddziału SS. Tę część miasta zbudowano na ruinach getta, łatwo można było to dostrzec, gdy się patrzyło uważnie—cała dzielnica stała jakiś metr wyżej niż reszta miasta. Metr gruzów. Nigdy nie czułam się tam dobrze; między nowymi blokami i mizernymi skwerami zawsze wiał wiatr, a mroźne powietrze wydawało się szczególnie dotkliwe, szczypało w twarz. W gruncie rzeczy nadal, mimo zabudowy, było to miejsce należące do umarłych. Budynek instytutu śni mi się do dzisiaj—jego szerokie, jakby wykute w kamieniu korytarze, wyślizgane czyimiś stopami, wytarte krawędzie schodów, wypolerowane dłońmi poręcze, ślady odciśnięte w przestrzeni. Może dlatego nawiedzały nas duchy.

Gdy puszczaliśmy szczury w labirynt, zawsze był jeden, którego zachowanie przeczyło teorii i który za nic miał nasze bystre hipotezy. Stawał na dwóch łapkach, wcale nie zainteresowany nagrodą na końcu eksperymentalnej trasy; niechętny przywilejom odruchu Pawłowa, omiatał nas wzrokiem, a potem zawracał albo bez pośpiechu oddawał się badaniu labiryntu. Szukał czegoś w bocznych korytarzach, próbował zwrócić na siebie uwagę. Piszczał zdezorientowany, a wtedy dziewczyny, wbrew regułom, wyciągały go z labiryntu i brały na ręce.

Mięśnie martwej, rozciągniętej żaby zginały się i prostowały pod dyktando elektrycznych impulsów, lecz w taki sposób, który nie został jeszcze opisany w naszych podręcznikach—dawały nam znaki, a kończyny wykonywały oczywiste gesty groźby i szyderstwa, czym przeczyły uświęconej wierze w mechaniczną niewinność odruchów fizjologicznych.

Uczono nas tutaj, że świat da się opisać, a nawet wyjaśnić za pomocą prostych odpowiedzi na inteligentne pytania. Że w swej istocie jest bezwładny i martwy, że rządzą nim dość proste prawa, które należy wyjaśnić i podać—najlepiej wykorzystując diagram. Domagano się od nas eksperymentów. Formułowania hipotez. Weryfikowania. Wprowadzano nas w tajemnice statystyki, wierząc, że za jej pomocą można doskonale opisać wszelkie prawidłowości świata—że 90 procent jest bardziej znaczące niż pięć.

Lecz dziś wiem jedno: ten, kto szuka porządku, niech unika psychologii. Niechże się zdecyduje raczej na fizjologię czy teologię, będzie miał przynajmniej solidne oparcie—albo w materii, albo w duchu; nie pośliźnie się na psychice. Psychika to bardzo niepewny obiekt badań.

Mieli rację ci, którzy mówili, że tego kierunku nie wybiera się z powodu przyszłej pracy, ciekawości czy powołania do pomocy innym, lecz z innej bardzo prostej przyczyny. Podejrzewam, że wszyscy mieliśmy jakiś głęboko ukryty defekt, choć zapewne sprawialiśmy wrażenie inteligentnych, zdrowych młodych ludzi—defekt był zamaskowany, sprawnie zakamuflowany na egzaminach wstępnych. Kłębek emocji ciasno splątany, sfilcowany jak te dziwne guzy, które znajduje się czasem w ludzkim ciele i które można zobaczyć w każdym szanującym się museum anatomopatologii. Ale i może nasi egzaminatorzy byli ludźmi tego samego rodzaju i w rzeczywistości wiedzieli, co robią? Bylibyśmy zatem ich dziedzicami. Kiedy na drugim roku omawialiśmy funkcjonowanie mechanizmów obronnych i odkrywaliśmy z podziwem potęgę tej części naszej psychiki—zaczynaliśmy rozumieć, że gdyby nie istniały racjonalizacja, sublimacja, wyparcie, te wszystkie sztuczki, którymi raczymy samych siebie, że gdyby można było spojrzeć na świat bez żadnej ochrony, uczciwie i odważnie—pękłyby nam serca.

Dowiedzieliśmy się na tych studiach, że jesteśmy zbudowani z obron, z tarcz i zbroi, jesteśmy miastami, których architektura sprowadza się do murów, baszt i fortyfikacji; państwami bunkrów.

Wszystkie testy, wywiady i badania przeprowadzaliśmy wzajemnie na sobie i po trzecim roku studiów potrafiłam już nazwać, co mi dolega; było to jak odkrycie własnego tajemnego imienia, którym wzywa się do inicjacji.

*

Nie zabawiłam długo w wyuczonym zawodzie. W czasie jednego z wyjazdów, kiedy utknęłam bez pieniędzy w wielkim mieście i pracowałam jako pokojówka, zaczęłam pisać książkę. Była to opowieść do podróży, do czytania w pociągu, taka, jakbym ją pisała sama dla siebie. Książka—tartinka, do połknięcia od razu, bez gryzienia.

Potrafiłam się odpowiednio skupić i skoncentrować, stawałam się na jakiś czas monstrualnym uchem do słuchania szmerów, ech i szelestów; dalekich głosów dochodzących zza jakiejś ściany.

Lecz nigdy nie stałam się prawdziwą pisarką czy—lepiej powiedzieć—pisarzem, bo w tym rodzaju słowo to brzmi poważniej. Mnie życie zawsze się wymykało. Natrafiałam tylko na jego ślady, jakieś marne wylinki. Gdy namierzałam jego pozycje, ono było już gdzie indziej. Znajdowałam tylko znaki, jak te napisy na korze parkowych drzew: „Tu byłem”. W moim pisaniu życie zamieniało się w niekompletne historie, oniryczne opowiastki, niejasne wątki, ukazywało się z daleka w niezwykłych poprzesuwanych perspektywach albo w poprzecznych przekrojach—i trudno byłoby wysnuć jakieś wnioski co do całości.

Każdy, kto kiedykolwiek próbował pisać powieści, wie, jakie to ciężkie zajęcie, to niewątpliwie jeden z najgorszych sposobów samozatrudnienia. Trzeba cały czas pozostawać w sobie, w jednoosobowej celi, w całkowitej samotności. To kontrolowana psychoza, paranoja z obsesją zaprzęgnięte do pracy, dlatego pozbawione piór, tiurniur i weneckich masek, z których je znamy, a przebrane raczej w rzeźnicze fartuchy i gumiaki, z nożem do patroszenia w ręku. Widzi się z tej pisarskiej piwnicy zaledwie nogi przechodniów, słyszy się stuk obcasów. Czasami ktoś przystanie, żeby schylić się i rzucić do wnętrza okiem, można wtedy ujrzeć ludzką twarz i zamienić nawet kilka słów. W istocie jednak umysł zajęty jest swoją grą, którą toczy sam przed sobą w naszkicowanym pospiesznie panoptikum, rozstawiając figurki na prowizorycznej scenie—autor i bohater, narratorka i czytelniczka, ten, który opisuje, i ta opisana; stopy, buty, obcasy i twarze prędzej czy później staną się częścią tej gry.

Nie żałuję, że upodobałam sobie to szczególne zajęcie—nie nadawałabym się na psychologa. Nie umiałam wyjaśniać, wywoływać z ciemni umysłów zdjęć rodzinnych. Zwierzenia innych—te często mnie nudziły, co przyznaję ze smutkiem. Mówiąc szczerze, często bywało, że wolałabym odwrócić nasze relacje i zacząć opowiadać im o sobie. Musiałam pilnować się, żeby nie złapać nagle pacjentki za rękaw i nie przerwać jej w pół słowa: „Co też pani mówi! A ja to czuję zupełnie inaczej! A mnie co się śniło!

Proszę posłuchać . . .”. Albo: „Co pan wie o bezsenności! To ma być atak paniki? Niechże pan nie żartuje. Ten, który ja miałam ostatnio, to dopiero było . . .”.

Nie umiałam słuchać. Nie przestrzegałam granic, popadałam w przeniesienia. Nie wierzyłam w statystykę i weryfikowanie teorii. Postulat: jedna osobowość—jeden człowiek, wydawał mi się zawsze zbyt minimalistyczny. Miałam skłonność do zamazywania oczywistości, podawania w wątpliwość niezbitych argumentów—to był nawyk, perwersyjna joga mózgu, subtelna przyjemność doznawania wewnętrznego ruchu. Podejrzliwe oglądanie każdego sądu, smakowanie go pod językiem i w końcu spodziewane odkrycie, że żaden nie jest prawdziwy, tylko fałszywy, a jego marka sfabrykowana. Nie chciałam mieć stałych poglądów, byłyby niepotrzebnym bagażem. W dyskusjach stawałam raz po jednej, raz po drugiej stronie—i wiem, że nie lubili mnie za to moi rozmówcy. Byłam świadkiem dziwnego zjawiska, które zachodziło w mojej głowie: im więcej znajdowałam argumentów „za”, tym więcej przychodziło mi do głowy tych „przeciw”, a im bardziej przywiązywałam się do tych pierwszych, tym bardziej ponętne stawały się te drugie.

Jakże miałabym badać innych, skoro samej trudno mi było rozwiązać każdy test. Kwestionariusz osobowości, ankieta, kolumny pytań i wyskalowane odpowiedzi wydawały mi się za trudne. Szybko zauważyłam to swoje upośledzenie, dlatego na studiach, gdy badaliśmy się nawzajem w ramach praktyki, dawałam odpowiedzi przypadkowe, na chybił trafił. Wychodziły potem z tego dziwne profile—krzywe

wiedzione na osi współrzędnych. „Wierzysz, że najlepszą decyzją jest ta, którą najłatwiej zmienić?” Czy wierzę? Jaką decyzję? Zmienić? Kiedy? Jak najłatwiej? „Czy wchodząc do pokoju, zajmujesz raczej miejsce centralne niż peryferyjne?” Do jakiego pokoju? I kiedy? Czy pokój jest pusty, czy pod jego ścianami stoją czerwone pluszowe kanapy? A okna—jaki jest za nimi widok? Pytanie o książkę: czy wolę ją czytać, zamiast iść na przyjęcie, czy też jest to zależne od tego, jaka to książka i jakie to przyjęcie?

Co to za metodologia! Milcząco zakłada się, że człowiek nie zna sam siebie, lecz gdy mu podsunąć odpowiednie sprytne pytania, sam się ów człowiek zlustruje. Sam zada sobie pytanie i sam na nie odpowie. Niebacznie zdradzi przed sobą tajemnicę, o której nic nie wie.

I drugie założenie, śmiertelnie niebezpieczne—że jesteśmy stali, a nasze reakcje są przewidywalne.

Syndrom

Historia moich podróży jest tylko historią niedomagania. Cierpię na syndrom, który bez trudu można odnaleźć w każdym atlasie syndromów klinicznych i który—jak stwierdza specjalistyczna literature—staje się coraz częstszy. Najlepiej sięgnąć do starego (z lat siedemdziesiątych) wydania „The Clinical Syndromes”, które jest czymś w rodzaju swoistej syndromowej encyklopedii. Stanowi ona zresztą dla mnie źródło nieustannych inspiracji. Czy ktoś jeszcze odważyłby się opisać człowieka w całości, ogólnie i obiektywnie? Posłużył się z całym przekonaniem pojęciem osobowości? Wziął rozmach na przekonującą typologię? Nie sądzę. Pojęcie syndromu jak ulał pasuje do psychologii podróżnej. Syndrom jest nieduży, przenośny, nie połączony z bezwładną teorią, epizodyczny. Można nim coś wyjaśnić, a potem wyrzucić go do kosza. Narzędzie poznawcze jednorazowego użytku.

Mój nosi nazwę Syndromu Detoksykacji Perseweratywnej. Gdyby to przetłumaczyć wprost i bez polotu, wynikłoby z tego tylko tyle, iż jego istota polega na uporczywym powracaniu świadomości do pewnych wyobrażeń, czy nawet na kompulsywnym ich wyszukiwaniu. Jest on odmianą Syndromu Podłego Świata (The Mean World Syndrome), dość dobrze opisanego ostatnio w literaturze neuropsychologicznej jako szczególne zainfekowanie przez media. W gruncie rzeczy bardzo mieszczańska dolegliwość. Pacjent spędza długie godziny przed telewizorem, wyszukując pilotem tylko te kanały, gdzie nadaje się najstraszniejsze wiadomości: wojny, epidemie i katastrofy. Zafascynowany tym, co widzi, nie może już oderwać wzroku.

Same objawy nie są groźne i pozwalają żyć spokojnie, jeżeli tylko uda się zachować dystans. Nie leczy się tej przykrej dolegliwości, nauka zostaje w tym przypadku przy gorzkiej konstatacji samego istnienia syndromu. Gdy przestraszony sobą pacjent w końcu trafi do gabinetu psychiatry, ten każe mu zadbać bardziej o higienę życia—odstawić kawę i alkohol, spać w dobrze wywietrzonym pokoju, pracować w ogrodzie, tkać albo robić na drutach.

Mój zespół objawów polega na tym, że pociągamnie wszystko, co popsute, niedoskonałe, ułomne, pęknięte. Interesują mnie formy byle jakie, pomyłki w dziele stworzenia, ślepe zaułki. To, co miało się rozwinąć, ale z jakichś względów pozostało niedorozwinięte; albo wręcz przeciwnie—przerosło plan. Wszystko, co odstaje od normy, co jest za małe albo za duże, wybujałe lub niepełne, monstrualne i odrażające. Formy, które nie pilnują symetrii, które się multiplikują, przyrastają po bokach, pączkują, lub przeciwnie, redukują wielość do jedności. Nie interesują mnie wydarzenia powtarzalne, te, nad którymi z uwagą pochyla się statystyka, te, które wszyscy celebrują z zadowolonym, familiarnym uśmiechem na twarzach. Moja wrażliwość jest teratologiczna, monstrofilalna. Mam nieustanne i męczące przekonanie, że właśnie tutaj prawdziwy byt przebija się na powierzchnię i ujawnia swoją naturę. Nagłe, przypadkowe odsłonięcie. Wstydliwe „ups”, rąbek bielizny spod starannie uplisowanej spódnicy. Metalowy, ohydny szkielet wyłazi nagle spod aksamitnego obicia; erupcja sprężyny z pluszowego fotela, która bezwstydnie demaskuje iluzję wszelkiej miękkości.

Gabinet osobliwości

Nigdy nie byłam zbyt ochoczą bywalczynią muzeów sztuki, i jeżeli to miałoby zależeć ode mnie, zamieniłabym je z chęcią na gabinety osobliwości, gdzie zbiera się i eksponuje to, co rzadkie i niepowtarzalne, dziwaczne i monstrowate. To, co istnieje w cieniu świadomości, a kiedy tam spojrzeć—umyka z pola widzenia. Tak, z pewnością mam ten nieszczęsny syndrom. Nie pociągają mnie kolekcje w centrum miast, lecz te małe, przyszpitalne, często zniesione do piwnic jako niegodne cenionych miejsc wystawienniczych i wskazujące na podejrzany gust dawnych kolekcjonerów.

Salamandra z dwoma ogonami w owalnym słoju, pyszczkiem ułożona ku górze, czekająca dnia sądnego, gdy wszystkie preparaty świata w końcu zmartwychwstaną.

Nerka delfina w formalinie. Czaszka owcy, czysta anomalia, z podwójną liczbą oczu, uszu i pysków, piękna jak wizerunek starożytnego bóstwa o wieloznacznej naturze. Ludzki płód udekorowany koralikami i ze staranną kaligrafią podpisu: „Fetus Aethiopis 5 mensium”. Przez lata zbierane wybryki natury, dwugłowe i bezgłowe, nie narodzone, sennie pływające w roztworze formaldehydu. Albo przypadek Cephalothoracopagus Monosymetro do dziś eksponowany w pewnym pensylwańskim museum—gdzie patologiczna morfologia płodu o jednej głowie i dwóch ciałach podaje w wątpliwość fundamenty logiki 1 = 2. I na koniec wzruszający preparat domowy, kuchenny: jabłka z lata 1848 śpiące w spirytusie, wszystkie dziwaczne, o nienormalnych kształtach; widocznie ktoś uznał, że tym wybrykom natury należy się nieśmiertelność i że przetrwa tylko to, co inne.

Właśnie ku temu się cierpliwie poruszam w moich podróżach, tropiąc błędy i wpadki stworzenia. Nauczyłam się pisać w pociągach, hotelach i poczekalniach. Na rozkładanych stolikach samolotów. Notuję w czasie obiadu pod stołem albo w toalecie. Piszę w muzeum na schodach, w kawiarniach, w zaparkowanym na poboczu samochodzie. Zapisuję na skrawkach papieru, w notesach, na pocztówkach, na skórze dłoni, na serwetkach, na marginesach książek. Najczęściej są to krótkie zdania, obrazki, ale czasem przepisuję fragmenty z gazet. Bywa, że uwiedzie mnie jakaś wyłuskana z tłumu postać i wtedy zbaczam z mojej marszruty, żeby za nią przez chwilę podążać, zacząć opowieść. To dobra metoda; doskonalę się w niej. Z roku na rok moim sprzymierzeńcem staje się czas, jak dla każdej kobiety—zrobiłam się niewidoczna, przezroczysta. Mogę poruszać się jak duch, zaglądać ludziom przez ramię, przysłuchiwać się ich kłótniom i patrzeć, jak śpią z głową na plecaku, jak mówią do siebie, nieświadomi mojej obecności, poruszając samymi wargami, formułując słowa, które to ja zaraz za nich wypowiem.

Widzieć to wiedzieć

Celem mojej pielgrzymki jest zawsze inny pielgrzym. Tym razem ułomny, w częściach.

Tutaj na przykład zebrano kości, ale tylko te, którym coś dolega; skręcone kręgosłupy, wstążki żeber wyciągnięto zapewne z równie skręconych ciał, wypreparowano, wysuszono i na dodatek pociągnięto lakierem. Mały numerek pomoże znaleźć opis choroby w spisach, które dawno przestały istnieć. Jakaż jest bowiem trwałość papieru w porównaniu z kośćmi? Trzeba było pisać od razu na kościach.

Oto na przykład kość udowa, którą ktoś ciekawski przepiłował wzdłuż, żeby zajrzeć, co kryje się w środku. Zapewne rozczarował się tym, co zobaczył, bo związał obie części konopnym sznurkiem i już myśląc o czym innym, położył na powrót w gablocie.

W tej gablocie znajduje się kilkudziesięciu obcych sobie ludzi, oddalonych od siebie w czasie i przestrzeni—teraz w tak pięknym grobie, przestronnym i suchym, dobrze oświetlonym, skazanych na muzealną wieczność; zapewne zazdroszczą im tego kości, które utknęły w wiecznych zapasach z ziemią. I czy niektóre z nich, kości katolików—nie martwią się, jak się odnajdą wszystkie na Sądzie Ostatecznym, jak, rozproszone, zbudują to ciało, które popełniało grzechy i czyniło dobre uczynki?

Czaszki z naroślami o wszelkich możliwych do wyobrażenia strukturach, przestrzelone, przedziurawione, z zanikami. Kości dłoni, zaatakowane reumatyzmem.

Ramię połamane w kilku miejscach, zrośnięte naturalnie, na chybił trafił, skamieniały wieloletni ból.

Kości długie za krótkie i za długie kości krótkie, tuberkuliczne, pokryte deseniem zmian; pomyślałby kto, że zjadał je kornik.

Biedne ludzkie czaszki w podświetlonych wiktoriańskich gablotach, gdzie, wyszczerzone, demonstrują własne uzębienie. Ta na przykład ma wielką dziurę pośrodku czoła, ale piękne zęby. Ciekawe, czy ta dziura była śmiertelna. Niekoniecznie. Pewien człowiek, inżynier budujący kolej, któremu metalowy drag przebił na wylot mózg, żył z taką raną jeszcze wiele lat, czym ewidentnie przysłużył się neuropsychologii, głoszącej wszem wobec, że istniejemy w swoim mózgu. Nie umarł, ale bardzo się zmienił. Jak mówiono—stał się innym człowiekiem. Ponieważ od mózgu zależy, jacy jesteśmy, więc od razu przejdźmy w lewo, w korytarz mózgów. Oto są! Kremowe ukwiały w roztworze, duże i małe, te genialne i te, które nie potrafiły zliczyć do dwóch.

Dalej zaś jest rewir przeznaczony dla fetusów, ludzików w miniaturze. Oto laleczki, preparaciki; wszystko zminiaturyzowane, więc cały człowiek mieści się w małym słoiku. Te najmłodsze, embriony, których prawie nie widać, to małe rybki, żabki, zawieszone na końskim włosie w przestworzu z formaldehydu. Te większe ukazują nam porządek ludzkiego ciała, jego cudowne upakowanie. Kruszynki niedoludzkie, maleństwa semihominidalne, ich życie nigdy nie przekroczyło magicznej granicy potencji. Mają formę, lecz jeszcze nie dorosły do ducha, być może obecność ducha wiąże się jakoś z wielkością formy. W nich materia z sennym uporem zaczęła się organizować do życia, zbierać tkanki, zakładać związki narządów, utwardzać się w sieci; już rozpoczęła prace nad okiem i przygotowała płuca, chociaż do światła i powietrza stąd jest daleko.

W następnym rzędzie te same narządy, ale już dojrzałe, szczęśliwe, że okoliczności pozwoliły im dorosnąć do swoich rozmiarów. Swoich? Skąd wiedziały, jak mają być duże, kiedy przestać? Niektóre nie wiedziały—te jelita rosły i rosły, trudno było naszym profesorom znaleźć słój, żeby je zmieścić. Tym bardziej trudno wyobrazić sobie, jak mieściły się w brzuchu tego mężczyzny, który figuruje na etykiecie w postaci inicjałów.

Serce. Cała jego tajemnica została na zawsze rozstrzygnięta—to ta niekształtna bryła wielkości pięści, w brudnokremowym kolorze. Bo to jest właśnie kolor naszego ciała, szarokremowy, szarobrązowy, brzydki, trzeba go zapamiętać. Nie chcielibyśmy takich ścian w naszym domu ani takiego samochodu. To kolor wnętrza, ciemności, miejsc, gdzie nie dociera słońce, gdzie materia kryje się w wilgoci przed cudzym wzrokiem, a więc nie musi się już popisywać. Tylko z krwią stać ją było na ekstrawagancję; krew ma być ostrzeżeniem, jej czerwień alarmem, że muszla naszego ciała została otwarta. Ciągłość tkanek—przerwana.

W rzeczywistości od środka jesteśmy pozbawieni koloru. Gdy serce porządnie wypłucze się z krwi, tak właśnie wygląda—jak glut.

Siedem lat podróży

— Co roku podróż, od siedmiu lat, od kiedy wzięliśmy ślub—opowiadał w pociągu młody mężczyzna w czarnym, długim eleganckim płaszczu i z czarną sztywną teczką, która przypominała wyszukany futerał na komplet sztućców. Mamy mnóstwo zdjęć, tłumaczył, porządnie poukładanych. Południowa Francja, Tunezja, Turcja, Włochy, Kreta, Chorwacja, a nawet Skandynawia. Mówił, że zwykle oglądają zdjęcia kilka razy: najpierw z rodziną, następnie w pracy, a potem z przyjaciółmi, później fotografie leżą latami bezpiecznie w foliowych kopertach, jak dowody w szafie detektywa—że tam byliśmy.

Zamyślił się i spojrzał w okno, za którym uciekały spóźnione już dokądś krajobrazy. Czy nie pomyślał czasem: Ale co to znaczy „byliśmy”? Gdzie się podziały te dwa tygodnie we Francji, które dziś dają się ścisnąć do zaledwie kilku wspomnień—nagłego uderzenia głodu pod murami średniowiecznego miasta i mgnienia wieczoru w knajpce pod dachem obrośniętym winoroślą. Co się stało z Norwegią? Został z niej tylko chłód wody w jeziorze i dzień, który nie chciał się skończyć, i jeszcze radość z piwa kupionego tuż przed zamknięciem sklepu czy oszałamiający pierwszy widok fiordu.

— To, co zobaczyłem, to moje—podsumował

ten człowiek, nagle ożywiony i klepnął się z rozmachem w udo.

Wróżenie z Ciorana

Inny człowiek, nieśmiały i łagodny, zawsze zabierał ze sobą w służbową podróż książkę Ciorana, jedną z tych z bardzo krótkimi tekstami. W hotelach trzymał ją na szafce przy łóżku i zaraz po przebudzeniu otwierał na chybił trafił, znajdując swoje motto na nadchodzący dzień. Uważał, że w Europie hotelowe egzemplarze Biblii powinno się jak najszybciej wymienić na Ciora na. Od Rumunii po Francję. Że do celów wróżebnych Biblia straciła swoją aktualność. Cóż nam przyjdzie na przykład z następującego wersetu, gdy niebacznie się otworzy w jakiś kwietniowy piątek czy grudniową środę: „Wszystkie naczynia przybytku do całej służby w nim i wszystkie jego paliki i wszystkie paliki dziedzińca będą z miedzi (Wj 27, 19)”. Jak mielibyśmy to rozumieć? Zresztą, mówił, że wcale nie upiera się przy Cioranie. Spojrzał na mnie wyzywająco i powiedział:

— Proszę bardzo, niech pani zaproponuje coś innego.

Nic nie przyszło mi do głowy. Wtedy wyciągnął ze swojego plecaka cieniutką sfatygowaną książeczkę, otworzył ją w przypadkowym miejscu, po czym twarz mu się rozjaśniła.

— „Zamiast zwracać uwagę na twarz przechodniów, spoglądałem na ich stopy i wszystkich tych zabieganych ludzi sprowadzałem do kroków spieszących—tylko ku czemu. I wydało mi się jasne, że nasza misja polega na wznoszeniu kurzu w poszukiwaniu jakiejś niepoważnej tajemnicy”—przeczytał z satysfakcją.
—————————————————————

FLIGHTS

I studied psychology in a big, gloomy Communist city. My department was located in a building that had been the headquarters of an S.S. unit during the war. That part of the city had been built up on the ruins of the ghetto, which you could tell if you took a good look—that whole neighborhood stood about three feet higher than the rest of the town. Three feet of rubble. I never felt comfortable there; between the new Communist buildings and the paltry squares there was always a wind, and the frosty air was particularly bitter, stinging you in the face. Ultimately it was a place that still, despite construction, belonged to the dead. I still have dreams about the building where my classes were—its broad hallways that looked like they’d been carved into stone, smoothed down by people’s feet, the worn edges of the stairs, the handrails polished by people’s hands, traces imprinted in space. Maybe that was why we were haunted by those ghosts.

When we’d put rats in a maze, there was always one whose behavior would contradict the theory and would refuse to care about our clever hypotheses. It would stand up on its little hind legs, absolutely indifferent to the reward at the end of our experimental route; disdaining the perks of Pavlovian conditioning, it would simply take one good look at us and then turn around, or turn its attention to the unhurried exploration of the maze. It would look for something in the lateral corridors, trying to attract attention. It would squeak, disoriented, and then the girls, despite the rules, would usually take it out and hold it in their hands.

The muscles of a dead, splayed frog would flex and straighten to the rhythm of electrical pulses, but in a way that had not yet been described in our textbooks—it would gesture to us, its limbs making clear signs of threats and taunts, thereby contradicting our hallowed faith in the mechanical innocence of physiological reflexes.

Here we were taught that the world could be described, and even explained, by means of simple answers to intelligent questions. That in its essence the world was inert and dead, governed by fairly simple laws that needed to be explained and made public—if possible with the aid of diagrams. We were required to do experiments. To formulate hypotheses. To verify. We were inducted into the mysteries of statistics, taught to believe that equipped with such a tool we would be able to perfectly describe all the workings of the world—that ninety percent is more significant than five.

But if there’s one thing I know now, it’s that anyone looking for order ought to steer clear of psychology altogether. Go for physiology or theology instead, where at least you’ll have solid backing—either in matter or in spirit—instead of psychology’s slippery terrain. The psyche is quite a tenuous object of study.

It turned out it was true what some people said about psychology being a major you choose not because of the job you want, or out of curiosity or a vocation to help others, but rather for another very simple reason. I think all of us had some sort of deeply hidden defect, although we no doubt all gave the impression of intelligent, healthy young people—the defect was masked, skillfully camouflaged at our entrance exams. A ball of tautly tangled emotions breaking down, like those strange tumors that turn up sometimes in the human body and that can be seen in any self-respecting museum of pathological anatomy. Although what if the people who administered our exams were the same sort of people, and in reality they knew exactly what they were doing? In that case, we would be their direct heirs. When, in our second year, we discussed the function of defense mechanisms and found that we were humbled by the power of that portion of our psyche, we began to understand that if it weren’t for rationalization, sublimation, denial—all the little tricks we let ourselves perform—if instead we simply saw the world as it was, with nothing to protect us, honestly and courageously, it would break our hearts.

What we learned in college was that we are made up of defenses, of shields and armor, that we are cities whose architecture essentially comes down to walls, ramparts, strongholds; bunker states.

Every test, questionnaire, and study we conducted on each other, as well, so that by the time we got through our third year I had a name for what was wrong with me; it was like discovering my own secret name, the name that summons one to an initiation.

*

I didn’t exercise the trade for which I’d trained for very long. During one of my expeditions, when I had gotten stuck in a big city with no money and was working as a maid, I started writing a book. It was a story for trips, meant to be read on the train—what I would write for myself to read. A bite-sized snack of a book that you could swallow whole.

I was able to concentrate, however, and I became for some time a sort of gargantuan ear that listened to murmurs and echoes and whispers, far-off voices that filtered through one of the walls. But I never became a real writer. Life always managed to elude me. I only ever attained its tracks, the skin it sloughed off. By the time I had determined its location, it had already gone somewhere else. And all I’d find were signs that it had been there, like those scrawlings on the trunks of trees in parks that merely mark a person’s passing presence. In my writing, life would turn into incomplete stories, dreamlike tales, would show up from afar in odd dislocated panoramas, or in cross-sections—and so it would be almost impossible to reach any conclusions as to the whole.

Anyone who has ever tried to write a novel knows what an arduous task it is, undoubtedly one of the worst ways of occupying oneself. You have to remain within yourself all the time, in solitary confinement. It’s a controlled psychosis, an obsessive paranoia manacled to work, completely lacking in the feather pens and bustles and Venetian masks we would ordinarily associate with it, clothed instead in a butcher’s apron and rubber boots, eviscerating knife in hand. You can only barely see from that writerly cellar the feet of passersby, hear the rapping of their heels. Every so often someone stops and bends down and glances in through the window, and then you get a glimpse of a human face, maybe even exchange a few words. But ultimately the mind is so occupied with its own act, a play staged by the self for the self in a hasty, makeshift cabinet of curiosities peopled by author and character, narrator and reader, the person describing and the person being described, that feet, shoes, heels, and faces become, sooner or later, mere components of that act.

I don’t regret developing a taste for this odd occupation: I would not have made a good psychologist. I never knew how to explain, how to call forth family photos from the depths of someone’s thoughts. And the confessions of others more often than not simply bored me, though it does pain me to admit it. But to be honest, it was often the case that I would have preferred to reverse the relationship and start talking to them about me. I had to watch myself to keep from suddenly grabbing the patient by her sleeve and interrupting her mid-sentence: “I can’t believe you! I have a completely different reaction! Well, you won’t believe the dream that I just had!” Or: “What do you know about insomnia, sir? And that’s what you call a panic attack? You’ve got to be kidding me. If you want a panic attack, the one I just had…”

I didn’t know how to listen. I didn’t observe boundaries; I’d slip into transference. I didn’t believe in statistics or verifying theories. The postulate of one personality to one person always struck me as overly minimalist. I had a tendency to blur what seemed clear and to question irrefutable arguments—it was a habit I had, a perverse mental yoga, the subtle pleasure of experiencing internal motion. I would examine with suspicion every judgment, turn each one over in my mouth, until finally I figured out what I’d expected: not a one of them was right, that they were all fakes, knock-offs. I didn’t want to have set opinions, which were just excess baggage. In debates, I’d be on one side one time and the other the next—and I know my interlocutors were never fond of me for that. I was witness to a strange phenomenon that occurred in my mind: the more I found arguments for something, the more arguments against it would occur to me, too, and the more I grew attached to those arguments in favor, the more alluring the opposition became.

How was I supposed to analyze others when it was hard enough for me to get through all those tests? Personality diagnostics, surveys, multiple columns of multiple-choice questions all struck me as too hard. I noticed this handicap of mine right away, which is why in college, whenever we were analyzing each other for practice, I would give all of my answers at random, whatever happened to occur to me. I’d wind up with the strangest personality profiles—curves on a coordinate axis. “Do you believe that the best decision is also the decision that is easiest to change?” Do I believe? What kind of decision? Change? When? Easiest how? “When you walk into a room, do you tend to head for the middle or the edges?” What room? And when? Is the room empty, or are there plush red couches in it? What about the windows? What kind of view do they have? The book question: would I rather read one than go to a party, or does it also depend on what kind of book it is and what kind of party?

What a methodology! It is tacitly assumed that people don’t know themselves, but that if you furnish them with questions that are bright enough, they’ll be able to figure themselves all out. They pose themselves a question, and they give themselves an answer. And they’ll inadvertently reveal to themselves that secret they know nothing of.

And that other assumption, which is terribly dangerous—that we are constant, and that our reactions can be predicted.

Syndrome

The chronicles of my travels would in fact be chronicles of an ailment. I suffer from a syndrome that can easily be found in any atlas of clinical syndromes and that—at least according to the literature—occurs with greater and greater frequency. We had better take a peek at this old edition (published in the seventies) of The Clinical Syndromes, which is an encyclopedia of syndromes of sorts. For me, it is also an endless source of inspiration. Is there anyone else who would dare to describe people as totalities, both objectively and generally? Who would employ with such conviction the notion of personality? Who would build up to a convincing typology? I don’t think so. The idea of the syndrome fits travel psychology like a glove. A syndrome is small, portable, not weighed down by theory, episodic. You can explain something with it and then discard it. A disposable instrument of cognition.

Mine is called Recurrent Detoxification Syndrome. Without the bells and whistles, its description boils down to the insistence of one’s consciousness on returning to certain images, or even the compulsive search for them. It is a variant of the Mean World Syndrome, which has been described fairly exhaustively in neuropsychological studies as a particular type of infection caused by the media. In the end it is a very bourgeois ailment. Patients spend long hours in front of the TV, thumbing at their remote controls through all the channels till they find the ones with the most horrendous news: wars, epidemics and disasters. Then, fascinated by what they’re seeing, they can’t tear themselves away.

The symptoms themselves are not dangerous, allowing one to lead a normal life as long as one is able to maintain some emotional distance. This unfortunate syndrome cannot be cured; science is reduced in its case to the regretful constatation of its existence. When, alarmed by themselves, patients end up in the offices of psychiatrists, these latter suggest healthier living in general—giving up coffee and alcohol, sleeping in a well-ventilated room, working on the yard, weaving or knitting.

My set of symptoms revolves around my being drawn to all things spoiled, flawed, defective, broken. I’m interested in whatever shape this may take, mistakes in the making of the thing, dead ends. What was supposed to develop but for some reason didn’t; or vice versa, what outstretched the design. Anything that deviates from the norm, that is too small or too big, overgrown or incomplete, monstrous and disgusting. Shapes that don’t heed symmetry, that grow exponentially, brim over, bud, or on the contrary, that scale back to the single unit. I’m not interested in the patterns so scrutinized by statistics that everyone celebrates with a familiar, satisfied smile on their faces. My weakness is for teratology and for freaks. I believe, unswervingly, agonizingly, that it is in fact in this that Being breaks through to the surface and reveals its true nature. A sudden fluke disclosure. An embarrassing oops, the hem of one’s underwear from beneath a perfectly pleated skirt. The hideous metal skeleton pops out suddenly from under velvet upholstery; the eruption of a spring from within a cushioned armchair that shamelessly debunks any illusion of softness.

Cabinet of Curiosities

I’ve never been a big fan of art museums, which I would happily exchange for cabinets of curiosities, where collections are comprised of the rare, the unique, the bizarre, the freakish. The things that exist in the shadows of consciousness, and when you do take a look, they dart out of your field of vision. Yes, I definitely have this unfortunate syndrome. I’m not drawn to centrally located collections, but rather to the smaller places near hospitals, frequently moved down to basements since they’re deemed unworthy of prized exhibition spots, and since they suggest the questionable tastes of their original collectors. A salamander with two tails, face up in an oblong jar, awaiting its judgment day—for all the specimens in the world will be resurrected in the end. A dolphin’s kidney in formaldehyde. A sheep’s skull, a total anomaly, with double sets of eyes and ears and double mouths, pretty as the figure of an ancient god with a dual nature. A human fetus draped in beads and a label in careful calligraphy saying” “Fetus aethiopis 5 mensium.” Collected over the years, these freaks of nature, two-headed and no-headed, unborn, float lazily in formaldehyde solution. Or take the case of the Cephalothoracopagus monosymetro, exhibited to this day in a museum in Pennsylvania—where the pathological morphology of a fetus with one head and two bodies calls into question the foundations of logic by asserting that 1=2. And finally the moving homemade, domestic specimens: apples from 1848, dormant in alcohol, abnormally shaped; evidently there was someone who recognized that these freaks of nature were owed immortality, and that only what is different will survive.

It’s this I make my way towards on my travels, slowly but surely, trailing the errors and the blunders of creation.

I learned to write on trains and in hotels and waiting rooms. On the tray tables on planes. I take notes at lunch, under the table, or in the bathroom. I write on museum stairwells, in cafés, in the car on the shoulder of the highway. I jot things down on scraps of paper, in notebooks, on postcards, on my other hand, on napkins, in the margins of books. Usually they’re short sentences, little images, but sometimes I copy out quotes from the papers. Sometimes a figure carves itself out of the crowd, and then I deviate from my itinerary to follow it for a moment, start on its story. It’s a good method; I excel at it. With the years, time has become my ally, as it does for every woman—I’ve become invisible, see-through. I am able to move around like a ghost, look over people’s shoulders, listen in on their arguments and watch them sleep with their heads on their backpacks or watch them talk to themselves, unaware of my presence, moving just their lips, forming words that I will soon pronounce for them.

Seeing is Knowing

The aim of any of my pilgrimages is always another pilgrim. In this case, fragmented, broken down.

Here, for instance, is a collection of bones—but only bones that have something wrong with them: curved spines and ribs in ribbons, taken out of what must have been equally deformed bodies, treated, desiccated, and even varnished. There is a little number to help the viewer locate a description of the illness in directories that have long since ceased to exist. What kind of durability, after all, does paper have in comparison with bone? They should have written right along the spine.

And here you have a femur that some curious person sawed open lengthwise, in order to take a peek at what was hidden inside. Said person must have been disappointed with the result, because then they tied the two halves together with hemp string and put the femur back in the showcase, their mind already elsewhere.

The showcase holds several dozen people with no relation to one another, separated from each other by space and time—now in such a beautiful resting place, spacious and dry, well-lit, and condemned to museum eternity; they must be the envy of those bones that got stuck in eternal wrestling matches with the earth. But aren’t there some among them—the bones of Catholics, perhaps—that worry as to how they will get found on Judgment Day, as to how, dispersed as they are, they’ll be able to build back those bodies that committed sins and did good deeds?

Skulls with growths of all conceivable structures, with bullet holes and other holes, or atrophied. Hand bones wrecked by arthritis. An arm with multiple breaks that then healed naturally, however they pleased: petrified long-term pain.

Long bones that are too short and short bones that are too long, tuberculitic, covered in patterns of alterations; you might think they’d been eaten by bark beetles. Poor human skulls, backlit in Victorian showcases, where they bare their teeth in big grins. This one, for instance, has a big hole in the middle of the forehead, but nice teeth. Who knows if that hole was lethal. Not necessarily. There was a man once, a railway engineer, whose brain was run clean through by a metal rod, but he lived for many more years with that wound, which needless to say came in quite handy for neuropsychology as it proclaimed to all and sundry the news of our existence in our brains. He didn’t die, but he changed completely. He became a different person, as the expression goes. Since who we are is dependent on our brains, let us proceed directly to our left, down the hall of brains. Here they are! Cream-colored anemones in solution, large and small, brilliant ones and ones that couldn’t count to two.

And in fact next comes the designated section for fetuses, for miniature munchkins. Here are the little dolls, the specimenettes—everything in miniature, so that a whole person will fit in a little jar. These youngest ones, the embryos, which you can barely even see at all, are little fish, little frogs, suspended from a horse’s hair in an expanse made of formaldehyde. These bigger ones display the order of the human body, its marvelous packaging. Little not-yet-human crumbs, semi-hominid young, whose lives never crossed the magic border of potentiality. They have the right shape, but they never grew into souls—perhaps the presence of a soul is somehow connected with the size of the shape. In them matter had begun, with somnolent obstinacy, to gear up to live, to accumulate tissue and get organs going and systems running; work on the eyes was already underway, and the lungs were being readied, though to light and air there still remained a ways.

The next row holds the same organs, but now fully grown, pleased to have been allowed by circumstances to attain their full dimensions. Their full dimensions? How did they know how big they were supposed to get, when to stop? Some of them didn’t: these intestines grew and grew, and it was hard for our professors to find a jar that would contain them. It’s even harder to imagine how they would have fit into the stomach of this man who figures on the label as a pair of initials.

The heart. All its mystery has been revealed, for all time—for it’s that unshapely lump the size of a fist, its color a dirty light brown. Because please note that that is, in fact, the color of our bodies: grayish brown, ugly. We would not want to have walls like that in our houses or a car like that, either. It’s the color of insides, of darkness, of places light can’t reach, where matter hides in moisture from others’ gazes, and there isn’t any point in it showing off. The only extravagance able to be afforded went to the blood: the blood is a warning, its redness an alarm that the casing of the body has been breached. That the continuity of the tissue has been broken.

In reality, on the inside we have no color. When the heart pumps out blood as it’s supposed to, that’s exactly how it looks—like snot.

Seven Years of Trips

“Every year we take a trip, we’ve done it for seven years, ever since we got married,” said the young man on the train. He was wearing a long, elegant, black overcoat, and he was carrying a stiff briefcase that looked a little like a fancy case for a set of cutlery.

“We have tons of pictures,” he was saying, “and we keep them organized. The South of France, Tunisia, Turkey, Italy, Crete, Croatia—even Scandinavia.” He said they usually looked at the pictures several times: first with their families, then at the office, and then with their friends, and after that the photographs got safely tucked away inside of plastic folders, like evidence in a detective’s closet—evidence that they had been there.

Lost in thought, he gazed out the window at the landscape that seemed to hurry off somewhere. Didn’t he ever think: What does “we were there” really even mean? Where did those two weeks in France go? Those weeks that today can squeeze into just a couple of memories—the sudden onset of hunger by the city’s medieval walls and the twinkling of evening at a café where the roof was covered in grapevines. What happened to Norway? All that’s left is the chill of the water in the lake and that day that didn’t want to end, and then the delight of the beer bought just before the store shut, or the arresting first glimpse of the fjord.

“The things I’ve seen are mine now,” the young man, suddenly revived, concluded, slapping his palm down on his thigh.

Guidance from Cioran

Another man—gentle, shy—always took a book of Cioran with him when he traveled for work, one of the ones with very short texts. At hotels, he’d keep it on his bedside table, and every morning, as soon as he woke up, he would open it at random and look for his guidelines for that day. He believed that hotels in Europe ought to swap out all their copies of the Bible for Cioran as soon as possible. From Romania to France. That for the purposes of predicting the future, the Bible was no longer any good. What use is the following verse, for example, come upon at random one April Friday or December Wednesday: “All the articles used in the service of the tabernacle, whatever their function, including all the tent pegs for it and those for the courtyard are to be of bronze” (Book of Exodus 27:19). How are we supposed to take that? In any case, he said it wasn’t Cioran in particular. There was a challenge in his eyes as he continued: “Feel free to suggest something else.”

Nothing came to my mind. He took from his backpack a worn, slender volume, which he opened to a random page. His face lit up.

“Instead of paying attention to the faces of people passing by, I watched their feet, and all these busy types were reduced to hurrying steps—toward what? And it was clear to me that our mission was to graze the dust in search of a mystery stripped of anything serious.” ( Anathemas and Admirations—Emil Cioran)

OLGA TOKARCZUK
———————————

PELERINI

Am studiat psihologia într-un oraș comunist mare și sumbru. Departamentul meu era situat într-o clădire care fusese sediul unei unități S.S. în timpul războiului. Acea parte a orașului fusese construită pe ruinele ghetoului, care putea fi recunoscut dacă era privit cu atentie – acel întreg cartier era cu vreo trei metri mai înalt decât restul orașului. Trei metri de moloz. Nu m-am simțit niciodată comfortabil acolo; între noile clădiri comuniste și pătratele meschine era întotdeauna un vânt și aerul înghețat era deosebit de amar, intepandu-ti fața. În final, era un loc care, în ciuda construcției, apartinea morților. Încă visez clădirea în care se aflau clasele mele – holurile sale largi, care păreau că ar fi fost sculptate în piatră, netezite de picioarele oamenilor, marginile uzate ale scărilor, balustradele șlefuite de mâinile oamenilor, urme imprimate în spațiu . Poate de aceea eram bântuiți de acele fantome .

Când am pus sobolanii într-un labirint, exista întotdeauna unul al carui comportament contrazicea teoria si refuza sa-i pese de ipotezele noastre inteligente. Se ridica pe micile sale picioare posterioare, absolut indiferent de recompensa de la sfârsitul traseului nostru experimental; dispretuind avantajele conditionarii pavloviene, pur si simplu arunca o privire atenta spre noi si apoi se întoarcea, sau isi îndrepta atentia spre explorarea fara graba a labirintului. Cauta ceva pe coridoarele laterale, încercând sa atraga atentia. Chitaia, dezorientat si apoi fetele, în ciuda regulilor, il scoteau si il tineau în mâini.

Mușchii unei broaște moarte, tuflite, se flexau și se întindeau in ritmul pulsurilor electrice, dar într-un mod care nu fusese încă descris în manualele noastre – ne gesticula, membrele sale făcând semne clare de amenințări și batjocura, contrazicând astfel credința noastră sfințită în inocența mecanică a reflexelor fiziologice.

Aici am fost învățați că lumea poate fi descrisă și chiar explicată, prin răspunsuri simple la întrebări inteligente. Că, în esența sa, lumea era inertă și moartă, guvernată de legi destul de simple care trebuiau explicate și făcute publice – dacă era posibil, cu ajutorul diagramelor. Ni se cerea să facem experimente. Sa formulam ipoteze. Sa verificam. Eram initiati în misterele statisticilor, învățați să credem că, echipati cu astfel de instrument, eram capabili să descriem perfect toate funcțiile lumii – că nouăzeci la sută este mai semnificativ decât cinci.

Dar dacă știu un lucru acum, este acela că oricine caută ordine ar trebui să se îndepărteze de psihologie cu totul. În schimb, mergeți pentru fiziologie sau teologie, unde cel puțin veți avea un sprijin solid – fie în materie, fie în spirit – în locul terenului alunecos al psihologiei. Psihicul este un obiect de studiu destul de rarefiat.

S-a dovedit că este adevărat ceea ce au spus unii despre psihologie ca fiind aleasa materie de studiu principala nu din cauza jobului doriț, sau din curiozitate sau vocația de a ajuta pe ceilalți, ci mai degrabă dintr-un alt motiv foarte simplu. Cred că toți aveam un fel de defect profund ascuns, deși cu siguranță ofeream cu toții impresia unor tineri inteligenți, sănătoși – defectul era mascat, camuflat cu pricepere la examenele de admitere. O minge de emoții încordat incalcite destramandu-se, ca acele tumori ciudate care apar uneori în corpul uman și care pot fi văzute în orice muzeu cu prestanta, de anatomie patologică. Desi, ce-ar fi fost dacă oamenii care ne administrau examenele ar fi fost același soi de oameni, și în realitate știau exact ce făceau? În acest caz, eram moștenitorii lor direcți. Când, în cel de-al doilea an, am discutat despre funcționarea mecanismelor de apărare și am constatat că eram umiliți de puterea acelei porțiuni a psihicului nostru, am început să înțelegem că, dacă nu era raționalizarea, sublimarea, negarea – toate acele mici trucuri pe care ne autolăsam să performam – dacă, în schimb, vedeam pur și simplu lumea așa cum era, fără nimic care să ne protejeze, sincer și curajos, ne-ar fi rupt inima.

Ceea ce am învățat in colegiu a fost că suntem alcătuiți din apărare, din scuturi și blindaje, că suntem orașe a căror arhitectură este în esență constituita din ziduri, metereze, cetăți; stări de bunker.

Fiecare test, chestionar și studiu le efectuam unul pe celălalt, astfel încât până la trecerea celui de-al treilea an aveam un nume pentru ceea ce nu era în regulă cu mine; era ca și cum mi-aș descoperi propriul nume secret, numele cu care cineva este chemat la o inițiere.

*

Nu am exercitat comerțul pentru care m-am antrenat foarte mult timp. În timpul uneia dintre expedițiile mele, când am rămas blocata într-un oraș mare fără bani și am muncit ca servitoare, am început să scriu o carte. Era o poveste pentru călătorii, menită să fie citită în tren – ceea ce aș scrie pentru mine spre a citi. O carte cat o gura de sandwich pe care ai putea-o inghiti toata din prima.

Totuși am reușit să mă concentrez și am devenit pentru ceva timp un fel de ureche gargantuală care asculta murmuri și ecouri și șoapte, voci îndepărtate care erau filtrate prin unul dintre pereți. Dar niciodată nu am devenit o scriitare adevarata. Viața a reușit întotdeauna să-mi scape. Doar ce-i atingeam urmele si pielea scapata. În clipa în care ii depistam locația, ea era deja plecata în altă parte. Și tot ce gaseam erau semne că a fost acolo, precum acele zgârieturi pe trunchiurile de copaci din parcuri care nu fac decât să marcheze prezenta trecatoare a unei persoane. În scrisul meu, viața se transforma în povești incomplete, povești de vis, se arăta de departe în panorame ciudat dislocate sau în secțiuni transversale – astfel incat sa fie aproape imposibil să ajung la orice concluzie în ansamblu.

Oricine a încercat vreodată să scrie un roman știe ce sarcina trudnica este, fără îndoială, una dintre cele mai proaste modalități de a-ti trece timpul. Trebuie să rămâi în tine tot timpul, în închisoare solitară. Este o psihoză controlată, o paranoia obsesivă manevrată să funcționeze, lipsită complet de tocurile din pene si freamate și măștile venețiene, cu care o vom asocia în mod obișnuit, îmbrăcata în schimb în șorț de măcelar și cizme de cauciuc, cuțitul spintecator în mână. Doar rareori poți vedea din acea pivniță scriitoare picioarele trecătorilor, poti auzi rapaitul tocurilor. Din când în când cineva se oprește și se apleacă și se uită inauntru prin fereastră, si atunci vezi o licarire de față umană, poate chiar schimbi câteva cuvinte. Dar, în cele din urmă, mintea este atât de ocupată cu propriul său act, o piesă pusă în scenă de ego pentru ego într-un cabinet pripit și improvizat de curiozități populat de autor și personaj, narator și cititor, persoana care descrie și persoana care este descrisă, incat pantofii, tocurile și fețele devin, mai devreme sau mai târziu, simple componente ale acelui act.

Nu regret că am dezvoltat un gust pentru această ocupație ciudată: nu aș fi fost un psiholog bun. Niciodată nu am știut să explic, cum să fac fotografii de familie din adâncul gândurilor cuiva. Și mărturisirile altora cel mai adesea mă plictiseau pur și simplu, deși mă doare să recunosc asta. Dar, ca să fiu sincera, deseori aș fi preferat să inversez relația și să încep să vorbesc cu ei despre mine. A trebuit să ma controlez să nu apuc brusc de mânecă o pacientă și să n-o întrerup in mijlocul propoziției: „Nu pot crede! Am o reacție complet diferită! Ei bine, nu vei crede visul pe care tocmai l-am avut! ”. Sau: „ Ce știi despre insomnie, domnule? Și asta este ceea ce numiți atac de panică? Iti bati joc de mine. Dacă vrei un atac de panică, cel pe care tocmai l-am avut … ”

Nu știam să ascult. Nu am observat limitele; alunecam în transfer. Nu am crezut în statistici sau în verificarea teoriilor. Postulatul unei singure personalități pentru o singură persoană mi s-a parut mereu extrem de minimalist. Am avut tendința de a estompa ceea ce părea clar și de a pune la îndoială argumente irefutabile – era un obicei pe care îl aveam, o yoga mentala si perversa, plăcerea subtilă de a experimenta mișcare internă. Examinam cu suspiciune fiecare hotărâre, le rulam pe fiecare în gură, până când în sfârșit mi-am dat seama ce așteptam: niciunul dintre ei nu avea dreptate, erau toți falsuri, eliminări. Nu am vrut să am opinii, care erau doar bagaje în exces. În dezbateri, eram cand de partea cuiva, cand de partea altcuiva și știu că interlocutorii mei nu m-au placut niciodata din cauza asta. Am fost martorul unui fenomen ciudat care imi apărea în minte: cu cât găseam argumente pentru ceva, cu atât mai multe argumente împotriva imi apareau și cu cât deveneam mai atașat de acele argumente în favoare, cu atât mai atrăgătoare opozitia devenea.

Cum puteam eu analiza pe alții când imi era destul de greu să trec prin toate acele teste? Diagnosticul personalității, sondajele, coloanele multiple cu întrebări cu alegere multiplă imi pareau tare dificile. Am observat imediat acest handicap al meu, motiv pentru care, in facultate, ori de câte ori ne analizam reciproc pentru practică, raspundeam la întâmplare, orice mi s-ar fi întâmplat. Sfarseam cu cele mai ciudate profiluri de personalitate – curbe pe o axă de coordonate. „Credeți că cea mai bună decizie este și decizia care este cel mai ușor de schimbat?” Cred? Ce fel de decizie? Schimbare? Cand? Cel mai ușor cum? „Când intri într-o cameră, ai tendința să te îndrepți spre mijloc sau spre margini?” Ce cameră? Și când? Este camera goală sau există canapele roșii de pluș în ea? Si ferestrele? Ce fel de vedere au? Întrebarea despre carte: aș citi mai degrabă una decât să merg la o petrecere sau depinde și de ce fel de carte este și ce fel de petrecere?

Ce metodologie! Se presupune tacit că oamenii nu se cunosc, însă , dacă ii inarmezi cu întrebări suficient de luminoase, vor putea să își dea seama cine sunt. Își pun o întrebare și își dau un răspuns. Și, accidental, își dezvăluie acel secret despre care nu știu nimic.

Și acea altă presupunere, care este teribil de periculoasă – că noi suntem constanti și că reacțiile noastre sunt predictibile.

Sindromul

Cronicile călătoriilor mele ar fi de fapt cronici ale unei afecțiuni. Sufăr de un sindrom care poate fi găsit cu ușurință în orice atlas de sindroame clinice și care – cel puțin în conformitate cu literatura de specialitate – apare cu o frecvență din ce in ce mai mare. Ar fi bine să aruncăm o privire la această ediție veche (publicată în anii șaptezeci) din Sindroamele Clinice, care este o enciclopedie de tipuri de sindroame. Pentru mine, este și o sursă nesfârșită de inspirație. Există cineva care ar îndrăzni să descrie oamenii ca totalități, atât obiectiv, cât și în general? Care ar folosi cu o asa convingere noțiunea de personalitate? Care ar deveni o tipologie convingătoare? Nu cred. Ideea sindromului se potrivește psihologiei călătoriei ca o mănușă. Un sindrom este mic, portabil, nu este cântărit de teorie, episodic. Poți să explici ceva cu el și apoi să-l arunci. Un instrument de cunoaștere de unică folosință.

Al meu se numește Sindromul de Detoxifiere Recurentă. Fără clopote și trambite, descrierea ei se reduce la insistența conștiinței de a reveni la anumite imagini sau chiar la căutarea compulsivă a acestora. Este o variantă a Sindromului Lumii Rele, care a fost descris destul de exhaustiv în studiile neuropsihologice ca un tip particular de infecție cauzată de media. În cele din urmă este o boală foarte burgheză. Pacienții petrec ore lungi în fața televizorului, rasfoind cu telecomanda prin toate canalele, până când le găsesc pe cele cu stirile cele mai oribile: războaie, epidemii și dezastre. Apoi, fascinați de ceea ce văd, nu se pot rupe de televizor.

Simptomele în sine nu sunt periculoase, permițând o viață normală atâta timp cât un individ este capabil să mențină o anumită distanță emoțională. Acest sindrom nefericit nu poate fi vindecat; știința este redusă în acest caz la constatarea regretabilă a existenței sale. Când, alarmati de ei înșiși, pacienții ajung în cabinetele psihiatrilor, aceștia din urmă sugerează o viață mai sănătoasă în general – renunțarea la cafea și alcool, dormind într-o cameră bine aerisită, lucratul în curte, țesut sau tricotat.

Setul meu de simptome gravitează în jurul faptului că sunt atrasa de toate lucrurile corupte, lezate, defecte, rupte. Mă interesează orice formă ar putea lua acest lucru, greșeli în realizarea lucrului, puncte fără margini. Ceea ce ar fi trebuit sa se dezvote, dar din anumite motive, nu; sau invers, ceea ce a extins designul. Orice lucru care se abate de la normă, care este prea mic sau prea mare, exagerat sau incomplet, monstruos și dezgustător. Forme care nu respectă simetria, care cresc exponențial, care dau pe dinafara, imbobocesc sau, dimpotrivă, se reintorc la unitatea unică. Nu mă interesează modelele atât de examinate de statisticile pe care toată lumea le sărbătorește cu un zâmbet familiar și satisfăcut pe fețe. Slăbiciunea mea este pentru teratologie și pentru ciudati. Cred, în mod nesigur, agonizant, că, de fapt, prin asta Ființa strabate la suprafață și își dezvăluie adevărata natură. O dezvăluire bruscă a scăpării. Un oops jenant, tivul chilotilor de sub o fustă perfect plisată. Scheletul metalic hidos iese brusc de sub tapițeria de catifea; erupția unui arc dintr-un fotoliu capitonat care demasca nerusinat orice iluzie de moale.

Cabinetul Curiozităților

Nu am fost niciodată un mare fan al muzeelor de artă, pe care le-aș schimba bucuroasa pentru dulapuri cu curiozități, unde colecțiile consista din rar, unic, bizar, ciudat. Lucrurile care există în umbrele conștiinței și, atunci când arunci o privire, ele sar din câmpul tău vizual. Da, cu siguranță am acest sindrom nefericit. Nu sunt atrasa de colecțiile centrale, ci mai degrabă de locurile mai mici din apropierea spitalelor, adesea mutate la subsoluri, din moment ce sunt considerate nedemne de locuri de expoziție apreciate și sugerează gusturile discutabile ale colecționarilor lor originali. O salamandră cu două cozi, cu fața în sus într-un borcan alungit, care își așteaptă ziua judecății – căci toate exemplarele din lume vor fi înviate până la urmă. Rinichiul unui delfin în formol. Un craniu de oaie, o anomalie totală, cu seturi duble de ochi și urechi și guri duble, dragut precum figura unui zeu străvechi cu o natură duala. Un făt uman îmbrăcat în mărgele și o etichetă în caligrafie atentă, care spune „Fetus aethiopis 5 mensium.” Colecționate de-a lungul anilor, aceste ciudățenii ale naturii, două capete sau fără cap, nenăscuți, plutesc leneș în soluție de formo. Sau luăm cazul monosimetrului Cephalothoracopagus, expus până astăzi într-un muzeu din Pennsylvania – unde morfologia patologică a unui făt cu un cap și două corpuri pune în discuție fundamentele logicii afirmând că 1 = 2.
Și în sfârșit, exemplarele casnice în mișcare, domestice: mere din 1848, inactive în alcool, cu formă anormală; în mod evident, a existat cineva care a recunoscut că acestor ciudățenii ale naturii li se datora nemurirea și că numai ceea ce este diferit va supraviețui.

Spre aceasta ma îndrept in călătoriile mele, încet dar sigur, urmărind erorile și gafele creației.

Am învățat să scriu in trenuri și în hoteluri și săli de așteptare. Pe mesele cu tavă din avioane.
Iau notițe la prânz, sub masă sau în baie. Scriu pe scările muzeului, în cafenele, în mașina de pe umărul autostrăzii. Notez lucruri pe resturi de hârtie, în caiete, pe cărți poștale, pe mana cealalta, pe șervețele, pe marginea cărților. De obicei, sunt propoziții scurte, imagini mici, dar uneori copiez citate din lucrări. Uneori, o figură iese din mulțime și mă abat de la itinerarul meu pentru a o urma pentru o clipă, ii incep povestea. Este o metodă bună; excelez la asta. Cu anii, timpul a devenit aliatul meu, așa cum se întâmplă pentru fiecare femeie – am devenit invizibila, stravezie. Sunt capabila să mă mișc ca o fantomă, să privesc peste umerii oamenilor, să ascult argumentele lor și să-i privesc dormind cu capul pe rucsacuri sau să îi privesc vorbind cu ei înșiși, fără să știe prezența mea, mișcându-si doar buzele, formând cuvinte pe care curând le voi pronunța pentru ei.

A vedea este a ști

Scopul oricărui dintre pelerinajele mele este întotdeauna un alt pelerin. În acest caz, fragmentat, defalcat.

Aici, de exemplu, este o colecție de oase – dar numai oase care au ceva în neregulă: coloane vertebrale curbate și coaste în panglici, scoase din ceea ce trebuie să fi fost corpuri la fel de deformate, tratate, desecate și chiar lăcuite. Există putin spre a ajuta spectatorul să găsească o descriere a bolii în registrele care au încetat demult să mai existe. Ce fel de durabilitate, până la urmă, are hârtia în comparație cu osul? Ar fi trebuit să scrie chiar de-a lungul coloanei vertebrale.

Și aici aveți un femur pe care o persoană curioasă l-a despicat de-a lungul, pentru a arunca o privire spre ceea ce era ascuns în interior. Acea persoană trebuie să fi fost dezamăgită de rezultat, pentru că apoi a legat cele două jumătăți împreună cu sfoara de cânepă și a pus femurul înapoi în vitrină, cu mintea deja în altă parte.

Vitrina deține câteva zeci de oameni care nu au nici o legătură între ei, despărțiți unul de celălalt prin spațiu și timp – acum într-un loc atât de frumos de odihnă, spațios și uscat, bine luminat și condamnat la eternitatea muzeului; ele trebuie să fie invidia acelor oase care au ramas blocate în eterne meciuri de lupte cu pământul. Dar nu există printre ele unele – poate oasele catolicilor – care se îngrijorează cum vor fi găsite în Ziua Judecății, în ceea ce privește modul în care, dispersate așa cum sunt, vor putea construi înapoi acele corpuri care au pacatuit și au facut fapte bune?

Cranii cu creșteri ale tuturor structurilor imaginabile, cu găuri de glont și alte găuri, sau atrofiate. Oasele mâinilor prăpădite de artrită. Un braț cu multiple rupturi care s-au vindecat în mod natural, dupa pofta inimii: durere petrificată pe termen lung.

Oase lungi care sunt prea scurte și oase scurte care sunt prea lungi, tuberculitice, acoperite de tipuri de modificări; s-ar putea crede că au fost mâncate de gândaci de scoarță. Cranii umane sărace, retroiluminate în vitrinele victoriene, unde își dezgolesc dinții în rânjetele mari. Acesta, de exemplu, are o gaură mare în mijlocul frunții, dar dinți drăguți. Cine știe dacă acea gaură a fost letală. Nu neaparat. A existat odată un bărbat, un inginer de căi ferate, al cărui creier a fost strapuns direct de o tijă de metal, dar a trăit încă mulți ani cu acea rană, care inutil de spus, a venit destul de la îndemâna neuropsihologiei, care proclama pentru toți stiri despre existența noastră în creierul nostru. Nu a murit, dar s-a schimbat complet. El a devenit o persoană diferită, pe cat posibil. Deoarece cine suntem este dependent de creierul nostru, să mergem direct la stânga noastră, în holul creierelor. Aici sunt! Anemone de culoare cremă în soluție, mari și mici, unele briliante și altele care nu puteau numara pana la doi.

Și, de fapt, urmează secțiunea destinată pentru fetusuri, pentru pitici în miniatură. Iată micile păpuși, specimenetele – totul în miniatură, astfel încât o persoană întreagă să se încadreze într-un mic borcan. Acești mai tineri, embrionii, pe care abia îi puteți vedea, sunt niște pești, broaște mici, suspendate de un fir de păr de cal într-o întindere din formol. Acestea mai mari afișează ordinea corpului uman, minunatul său ambalaj. Micile firimituri încă neumane, tinere semi-hominide, a căror vieți nu au trecut niciodată granița magică a potențialității. Au forma potrivită, dar nu au crescut pana la a primi suflet – poate că prezența unui suflet este oarecum legată de dimensiunea formei. În ele, materia începuse, cu încăpățânare somnolentă, să se pregătească de viata, să acumuleze țesuturi și să devină organe în funcțiune și sisteme; cladirea ochilor era deja în curs și plămânii erau pregatiti, deși pentru lumină și aer rămânea încă truda.

Următorul rând deține aceleași organe, dar acum pe deplin crescute, mulțumite că au fost lăsate de circumstanțe să-și atingă dimensiunile complete.

Dimensiunile lor complete? De unde au știut cât de mari trebuiau să ajungă, când să se oprească? Unii dintre ei nu au reușit: aceste intestine au crescut și au crescut și a fost greu pentru profesorii noștri să găsească un borcan care să le conțină. Este chiar mai greu de imaginat cum s-ar fi încadrat în stomacul acestui om care figurează pe etichetă ca o pereche de inițiale.

Inima. Tot misterul său a fost dezvăluit, pentru toate timpurile – pentru ca este acea deformata protuberanta de mărimea unui pumn, culoarea sa este un maron deschis murdar. Pentru că vă rugăm să rețineți că aceasta este, de fapt, culoarea corpurilor noastre: maron cenușiu, urât. N-am vrea să avem astfel de pereti în casele noastre și nici o mașină de genul acesta. Este culoarea matelor, a întunericului, a locurilor în care lumina nu poate ajunge, acolo unde materia se ascunde în umezeala din privirile altora și nu-i nici o afacere sa o arati. Singura extravaganță care s-a putut permite s-a dus la sânge: sângele este un avertisment, roșeața lui este o alarmă că a fost incalcata carcasa corpului. Că a fost rupta continuitatea țesutului.

În realitate, pe interior nu avem culoare. Când inima pompează sânge așa cum ar fi trebuie, arata exact asa: precum mucii.

Șapte ani de călătorii

„În fiecare an facem o călătorie, am făcut-o timp de șapte ani, de când ne-am căsătorit”, a spus tânărul în tren. Purta un pardesiu lung, elegant și negru, și purta o servietă rigidă care semăna puțin cu o cutie de lux pentru un set de tacâmuri.

„Avem tone de poze”, spunea el, „și le ținem organizate. Sudul Franței, Tunisia, Turcia, Italia, Creta, Croația – chiar și Scandinavia. El a spus că, de obicei, se uita la imagini de mai multe ori: mai întâi cu familiile lor, apoi la birou, apoi cu prietenii și după aceea fotografiile au fost puse în siguranță în dosare de plastic, ca dovezile în dulapul unui detectiv – dovezi că au fost acolo.

Pierdut în gânduri, a privit pe fereastră peisajul care părea să se grăbească undeva. S-a gândit el vreodată: ce înseamnă „noi am fost acolo” cu adevarat? Unde au mers acele două săptămâni în Franța? Acele săptămâni care astăzi se pot strecura în doar câteva amintiri – atacul brusc al foamei pe zidurile medievale ale orașului și sclipirea de seară la o cafenea unde acoperișul era acoperit cu viță de vie. Ce s-a întâmplat cu Norvegia? Tot ce-a rămas este răceala apei din lac și acea zi care nu a vrut să se termine, apoi încântarea berii cumpărate chiar înainte de închiderea magazinului sau prima veste a fiordului.

„Lucrurile pe care le-am văzut acum sunt ale mele”, a încheiat tânărul, brusc revigorat, lovindu-si coapsa cu palma.

Ghid de la Cioran

Un alt bărbat – blând, timid – lua întotdeauna cu el o carte de Cioran când călătorea spre muncă, unul dintre cele cu texte foarte scurte. La hoteluri, ținea cartea pe noptieră și în fiecare dimineață, de îndată ce se trezea, o deschidea la întâmplare și își căuta liniile directoare pentru acea zi. El avea convingerea că hotelurile din Europa ar trebui să inlocuiasca toate copiile Bibliei cu Cioran cât mai curând posibil. Din România în Franța. Că, în scopul prezicerii viitorului, Biblia nu mai era buna de nimic. La ce folosește următorul verset, de exemplu, gasit la întâmplare într-o zi de vineri aprilie sau miercuri decembrie: „Toate articolele folosite în slujba cortului, indiferent de funcția lor, inclusiv toate gâștele pentru cort și cele pentru curte sa fie din bronz ”(Cartea Exodului 27:19). Cum ar trebui să intelegem asta? În orice caz, el a spus că nu este în special Cioran. În ochii lui a apărut o provocare în timp ce a continuat: „Simțiți-vă liber să sugerați altceva”.

Nu mi-a venit nimic în minte. A luat din rucsac un volum uzat, zvelt, pe care l-a deschis la o pagină întâmplătoare. Fața lui s-a luminat.

„În loc să acord atenție fețelor oamenilor care treceau, am urmărit picioarele lor și toate aceste tipuri ocupate au fost reduse la pași grăbiți – spre ce? Și mi-a fost clar că misiunea noastră a fost sa scrijelim pulberea în căutarea unui mister dezbrăcat de orice seriozitate. ” ( Anateme si admiratii – Emil Cioran)

Maria Magdalena Biela

You must be login to post a comment. Click to login.

Loading